.

VERS UNE ARCHITECTURE D'UN BRAVE NEW WORLD

-arhitectura pentru amatorii de conspiratii mondiale-

articol aparut in germana in Wiener Blätter 4/1994, revista de cultura si eseistica. El reia teme clasice ale arhitecturii si unele din problemele ei, binecunoscute specialistilor, dar nu si cititorului obisnuit.

Probabil arhitectul cu cea mai mare influenta asupra secolului nostru, Le Corbusier, definea arhitectura ca fiind "jocul savant al formelor construite in lumina solará". Tot el a folosit pentru prima data termenul de "masina de locuit". Aceste doua afirmatii, devenite sloganuri in lumea arhitectilor, sintetizeaza cele doua idei importante care domina arhitectura noastra: reprezentare (prin forma) si functionare. Calitatea poetica a unei constructii a devenit doar un subsidiar in arhitectura secolului nostru.

Deschizind o revista de arhitectura, neinitiatul afla o multime de detalii stilistice, in definitiv neinteresante, dar nu afla esentialul, anume cum sa interpreteze in sens mai larg o cladire, un spatiu urban. Pe de alta parte, citind brosuri ca "NÖ - schön erhalten..." aflam opusul - o interpretare primitiva, simplista, a satului sau casei. Cum ar trebui sa interpretam ceea ce vedem zi de zi? Ce ar trebui sa observam in nebunia de forme care ne inconjoara? Nu stiu care sint raspunsurile la aceste intrebari, dar incerc sa formulez citeva moduri de punere a problemei.(Cu toate ca ESTETIC se poate desparti in EST- ETIC, estetica poate trai partial si fara etica. De aceea este important sa se discute si despre sensul arhitecturii despuiat de stilistica, care stilistica este uneori confundata cu scopul insusi.)

Arhitectura este o meserie (Handwerk) si o arta care, paradoxal, cu toate ca este nelipsita in mediul urban, are un succes de public scazut si preocupa mult mai putini oameni decit, sa zicem, muzica. Asta si pentru ca este mult mai mijlocita: daca muzica este perceputa simultan cu producerea ei, arh. ne parvine prin constructie si, cu exceptia definitiei cum ca si ce nu e arta e tot arta, se poate ca arh. nici sa nu existe intr-o sau printr-o constructie (ceea ce nu se poate spune despre muzica, care, nefiind purtata de o constructie materiala, are o existenta binara: e sau nu e atunci cind e sau nu produsa).

In ciuda acestor fapte, arhitectura este o componenta esentiala a culturii, insa o componenta tacuta, care asteapta uneori secole pentru a fi descifrata. Ea este dupa unii "cea mai exacta expresie a istoriei unei culturi" (G.M. Cantacuzinó). Este o placa turnanta intre cultura si societate, intre efect si cauza. Nu se poate spune exact daca ea este in intregime un rezultat al spiritului timpului sau daca ea este insasi o sursa din care se nasc noi comportamente sociale si valori culturale (si nu e vorba doar de arhitectura, ci de simpla activitate de constructie, atit de importanta pentru om). Este la fel ca intrebarea pusa des de marxistii din est - daca personalitatile sau masele fac istoria - al carei raspuns era totdeauna unilateral si ironic pe masura dictaturii in cadrul careia era pronuntat: ca poporul singur si-a faurit istoria...!

Dar arhitectii nu sint "poporul". Ei formeaza, involuntar, o elita secreta a societatii, nu pentru ca s-ar bucura de favoruri speciale, ci pentru ca ei au o putere remarcabila: aceea de a putea stabili modul cum arata viata noastra de zi cu zi. Traim preponderent in aglomerari urbane si natura este pentru noi un decor indepartat si nici decum un mediu vital. (Zapada este unul din putinele elemente care, in oras, nu depind de arhitect si care acopera cu puritatea ei mizeria noastra urbana si umana). Natura este privita fie cu nepasare fie cu sentiente sfinte, ecologice. Intr-un singur mod nu mai este ea privita: in mod firesc. Ceea ce defineste pentru omul citadin orasul se numeste CASA si STRADA. COPAC si DEAL sint elemente subordonate. De aceea, pentru amatorii de scenarii sinistre, putem alatura pretinselor conspiratii mondiale ale masonilor, KGB-ului sau CIA, pe cea a... arhitectilor, de dominare a lumii prin schimbarea fetei ei. Ca creatoare de "fata a lumii", arhitectura este poate cea mai inalta tentatie de a crea o lume proprie omului, de a ne echivala cu Creatorul, continuindu-i (sau deturnindu-i?) creatia. Poezia construitului ca alternativa la poezia naturii.

Corbusier si afirmatia lui "casa este o masina de locuit" au constientizat ceea ce in societate se petrecuse demult. Uneori e insa nevoie de o personalitate care sa sintetizeze intr-un slogan, intr-o imagine simbolica, o realitate deja existenta. Daca sloganul suna bine, el convinge si se substituie demonstratiei valabilitatii ideii. Asa s-a intimplat si in cazul lui machine ŕ habiter. Ideea suna bine, imaginea era noua si sugestiva. O masina promitea curatenie si eficienta, o coincidenta totala intre scop si forma. Un viitor de aur parea asigurat.

Ideea masinii e veche: ea insa se leaga in special de gindirea stiintifica lansata in iluminism, in care principiul analitic al disecarii unui intreg pe categorii de componente si tratarea lui ca o simpla suma a partilor a devenit dominant. Acest principiu a facut desigur posibil uriasul salt al stiintelor, dar si aparitia a ceea ce azi e indispensabil - tehnologia. Principiul ei de baza este functiunea, si functiunea a devenit si baza arhitecturii. Acest principiu e atit de clar, de seducator si de frumos prin simplitatea sa incit astazi e greu sa ne mai imaginam arhitectura fara el, sau ca el ar putea sa contina in sine o contradictie.

Asa-numitul functionalism a mutat in arhitectura centrul de interes de la forma si ornament catre modul de utilizare si catre necesitatile impuse de scopul constructiei - scoala, locuinta, teatru, etc. - deci catre modul in care cladirea functioneaza. Adolf Loos argumenteaza superb in scrierile sale in favoarea acestor idei. Totul parea rezolvat - cel putin in teorie, pe atunci, la inceputul secolului XX.

Citindu-i pe etnologi, descoperim insa un alt mod de a privi si utiliza spatiul, constructia, la civilizatiile primitive sau in alte culturi (africana, asiatica). Naturaletea, simplitatea cu care omul primitiv trateaza mediul il fac pe acesta un arhitect anonim capabil de o alta creativitate: sensibila, fireasca, unde formele nu trebuie sa fie iesite din comun pentru a fi frumoase. Diferenta esentiala intre noi si primitivi este probabil specializarea. Daca omul primitiv (dar si taranul european, pina in secolul trecut) este si arhitect atunci cind isi construieste singur casa, europeanul de azi apeleaza la serviciile societatii tehnologice, prin intermediul banului. De aceea apare si necesitatea unei clasificari si teoretizari a nevoilor individuale, care ajunge in forma generalizata la arhitect. Arhitectul dispune astfel de citeva marimi standard ( pe principiul productiei de haine prčt-ŕ-porter: S,M,L,XL) care le aplica rapid si eficient, cu modificari cosmetice in functie de client. Clientul, deci viitorul utilizator, este redus la rolul de cumparator. El nu participa real la procesul creator (daca acesta mai este creator...) ci este pus sa aleaga masura ( --sa zicem... M? sau XL? ce zici draga?) si sa se exprime daca doreste sau nu "extra features" (in cazul unei firme de case tip, ceea ce spun nu este citusi de putin o exagerare). In cazul omului primitiv exista de asemenea, impuse de traditie, tipologii de case. Totusi, exista diferenta esentiala a creativitatii. El construieste casa singur si participa constient si responsabil la modelarea spatiului individual al casei si a celui social al asezarii.

Frustrarea noastra se naste probabil aici: sintem cumparatori de haine, masini si case, lovindu-ne vesnic de Haben oder Sein (al lui Erich Fromm). Senzatia pe care o traieste omul postmodern, anume ca casa, orasul, nu sint croite pe masura dorintelor, necesitatilor sau conceptiilor sale provine de aici. Omul primitiv are darul de a fi creator. Asta nu inseamna doar talent la desen si la tricotat, deci nu doar a crea obiecte frumoase, ci si a transforma obiectele existente, a le vedea altfel decit ca simple unelte cu functie bine definita. Pentru omul primitiv, un obiect exista in sine, fiind investit tot timpul cu noi functiuni, dar putind sa fie acceptat si "fara rost" (poetica unei astfel de viziuni asupra lumii materiale este minunata). Pentru noi insa, un obiect exista doar prin functia sa, care tinde sa se afle cu el in raport bijectiv: un rost si numai unul pentru fiecare obiect. Am descoperit aceasta diferenta esentiala la remarcabilele cursurile arhitectului si etnologului Karl Wutt, de la Academia de arte plastice din Viena.

Designul industrial se ocupa de citeva decenii incoace cu suprapunerea perfecta a obiectului si functiei sale. Arhitectura se ocupa si ea de acelasi lucru, inlocuind insa "obiect" cu "spatiu".

Cresterea continua impinge oamenii la noi feluri de creativitate. Produse noi trebuiesc inventate in continuu, si faza in care produsul trebuia sa satisfaca o necesitate a fost depasita, astfel ca astazi avem de-a face cu necesitati care trebuie sa satisfaca produse, cu produse a caror existenta este justificata prin inventarea unei necesitati noi, in cele mai multe cazuri cam la fel de imaginara ca si numerele complexe. Un exemplu: acum douazeci de ani aparatul de fotografiat ajunsese la perfectiune (pozele facute cu o Spiegelreflex Kamera de atunci fiind perfecte). Dar era manual. A trebuit inventata necesitatea unui aparat mai comod si mai rapid pentru a satisface nevoia de crestere a industriei, astfel ca astazi el e inzestrat cu motoare sofisticate si este foarte scump, singurul avantaj fiind ca el serveste lenesul care nu vrea sa-l armeze manual, este fool-proof pentru ca face totul singur si, uneori, rar, cind vrem sa facem poze rapide (snap-shots), ne ajuta cu adevarat. Obsesia noilor gag-uri a cuprins si productia de constructii, astfel ca se cauta case "ultimul racnet", care sa fie tot mai ieftine si sa contina ultimele "extras" in domeniu: turnulete, sauna, piscina, sera, etc.

Problema arhitecturii ca produs finit, care impune indirect anumite daturi utilizatorilor este in fapt o problema a societatii. Arhitectii au incercat diverse solutii pentru aceasta criza a instrainarii prin productie de masa si prin principii generalizatoare. Una este arhitectura participativa. Arhitectul proiecteaza impreuna cu utilizatorul, incercind sa-l coopteze in procesul creator. Apar aici doua probleme:

1. Omul actual nu stie adesea ce vrea ( o concluzie a statisticienilor, formulata de E.Gehmacher de la IFES Austria, care arata ca casele construite conform dorintelor utilizatorilor ii deceptioneaza adesea pe acestia, caci imaginea lor despre casa ideala este adesea de vis si nu se bazeaza pe un echilibru dintre ideal si experienta)

2. Comanditarul este fortat de sistemul de consum sa se orienteze catre ce e mai ieftin, dar ieftina nu este decit productia de masa, un arhitect care sa medieze intre costuri, utilitate si dorinta individuala este costisitor, si ne intoarcem astfel de unde am plecat, adica la casa impersonala, de masa. Astfel, conspiratia masinii functioneaza perfect: masina de locuit, masina de satisfacut vise pe banda rulanta, casa, ne insoteste zi de zi si ne influenteaza modul de a gindi si actiona. Ea ne ajuta indirect sa vedem tot mai mult o utilitate in fiecare obiect (si sa dorim un obiect pentru fiecare utilitate) si sa vedem tot mai putin lumea in mod liber, fara ochelari functionalisti, cu lucrurile si spatiile ei asa cum sint, deci poetic.

Arhitectii au servit insa in mod direct sistemul unei societati atunci cind au creat cladiri reprezentative, ocupindu-se de "jocul savant a formelor". Istoria clasica a arhitecturii, de la piramidele egiptene si pina la zgirie-norii americani este o istorie a puterii. Ca reprezentare durabila si fastoasa a culturii unei epoci, arhitectura a fost cel mai tentant mijloc de afirmare a puterii. In expozitiile "Tirania frumosului" si "Arta si Dictatura" din primavara acestui an (vezi si articolul din Arhitext), s-au putut constata formele teribile in care arhitectura ca reprezentare a puterii poate muta. Stalinismul, fascismul, nazismul apartin trecutului. Dar orice forma a puterii, chiar si cea democrata, incearca sa gaseasca formule de a se auto-reprezenta. Un fel de narcisism, unde oglinda este arhitectura.

Putem spune pe buna dreptate ca arhitectura contemporana are calitati democratice prin insasi principiile care ii stau la baza. Totusi, citindu-l pe H.Büchele care l-a citit pe Huxley, inimaginabilul devine posibil:

"Eine hygienisch saubere, keimfreie Atmosphäre kennzeichnet das Dasein des Weltstaates in allen Dimensionen. Von Glas, Nickel und Porzellan leiht sich das kalte Licht seine Farbigkeit.(...) Alles Dunkle, Unklare, Unfaßliche ist ins rationale Licht gehoben, rein geworden gewaschen, gereinigt, schuldlos, selbstgewiß, klar, durchschaubar." (din: H.Büchele, Sehnsucht nach der schönen neuen Welt)

Este aici vorba de brava lume noua imaginata de Aldous Huxley si Büchele vede deja semnele ei in societatea de azi. Sticla, nichelul, atmosfera clara, lumina, curatenia, amintesc insa de arhitectura contemporana.

Transparenta puterii este un deziderat nobil. Glasnost (transparenta) a fost dealtfel si semnul pentru schimbarile esentiale din lumea comunista. Dar si democratiile Europei unite au recunoscut posibilitatea afirmarii prin arhitectura a unei "imagini" noi: transparenta cladirii, posibilitatea de a privi inauntrul ei, lumina, simbolizeaza chiar puterea si structura ei deschisa. Metalul si sticla, semnificind suplete, claritate a structurii, transparenta, sint folosite adesea ca semn si nu pentru ca ar fi strict necesare. Puterea a gasit simboluri proprii epocii tehnologice, abandonind treptat simbolurile renascentiste si antice, de imprumut. Sticla si otel in loc de coloane. Daca romanii au imprumutat simbolul puterii lor - colonada - de la templu, (deci religie = putere) europenii de azi imprumuta sticla, otelul, noile materiale suple si rezistente din industrie ( deci tehnologie = putere).

(in prezent,imaginea domina tot mai mult mass-media, avind deci un rol extrem de important atit intr-o politica interna (imaginea politicianului) cit si in una externa (imaginea unui stat). Imaginea se inrudeste cu semnul si simbolul, fiind capabila sa transmita simultan si cu densitate, o cantitate foarte mare de informatii. Ea este de asemenea mai ambigua decit cuvintul, lasind loc mai multor interpretari, mai cu seama celor potrivite cu dorintele sau intelegerea fiecaruia. Ca si Parisul in ansamblul La Defense sau in multele muzee (Gare d'Orsay, Beaubour), Viena incearca in ultimii ani sa fixeze imaginea politica a capitalei - impreuna cu valentele ei: democratie, cultura inalta, putere economica - in noi constructii reprezentative: MuseumsQuartier, Donaucity.)

Arhitectura a devenit spatiu de viata. Ea este justificarea prin estetizare a cuceririi lumii, caci o constructie frumoasa nu mai este un simplu element prin care omul face sa dispara o bucatica din mediul natural, ci o componenta a culturii, si asta e deja altceva...! (Opulenta este confundata cu estetica care este confundata cu etica - astfel, arhitectura unei dictaturi devine frumoasa si, in final, justificabila etic...) Estetica inlocuieste etica si acest fapt pune arhitectul in fata unei responsabilitati uriase. Uriase, pentru ca modul in care arhitectura poate interactiona cu societatea este foarte subtil dar si foarte eficient. Eficacitatea arhitecturii in a impresiona masele (vezi arh. stalinista ca publicitate politica construita) nu este depasita decit de mass media , care are avantajul de a crea imagini fastuoase in mod virtual (televiziunea ca virtual reality ) folosind mijloace materiale minime, in comparatie cu arhitectura. Daca arhitectura viitorului va fi populista si "iluziva" (täuschend) sau modesta si clara, depinde mai mult de interesul societatii de a ěi descifra mesajul si intelesul la timp, decit de arhitectii insisi.