.
O POSIBILA PARALELA... ANCA PETRESCU - LEON BATTISTA ALBERTI
Sint unele momente cruciale care trec neobservate, tacit, si asteapta sa fie apoi descoperite din perspectiva istorica. Lucizii care le remarca la momentul oportun, sint deobicei luati in deridere sau trecuti cu vederea pur si simplu. Astfel pare sa se intimple si in cazul fenomenului de reabilitare a fostei Case a Poporului, atunci cind excelentele remarci ale arhitectei Monica Lotreanu (in scrisoarea deschisa adresata presedintelui UAR, publicata in "Dilema" nr. 69) trec si ele aproape neobservate.
Scrisoarea deschisa dezvaluie citeva fapte cheie care, daca ar fi economice si nu arhitecturale, ar fi stirnit demult deja un urias scandal de presa. Dar faptul, in sine mult mai important, ca guvernantii isi atribuie indirect si se identifica (chiar si involuntar) cu o arhitectura totalitara nu suscita aceleasi proteste ca in cazuri mai pragmatice.
Atunci cind adaposteste o institutie democratica prin definitie, in speta parlamentul unei tari, arhitectura nu poate fi intimplatoare, nici oarecare. Cum poate insa, cu atit mai mult, reprezenta ea democratia atunci cind este prin excelenta totalitara? Parlamentul va fi adapostit de un "palat" a carui arhitectura denota dictatura, iar pe plan stilistic nu se ridica nic macar la "perfectiunea" totalitara a operelor lui Boris Iofan, fiind un fiasco total, un triumf al prostului gust, probabil cel mai sinistru monument ridicat absurdului in lumea secolului XX (iata-ne din nou universali...).
Inca in 1990, in cuvintul de deschidere a expozitiei "Starea orasului", ministrul culturii Andrei Plesu vorbea despre spiritul arhitecturii totalitare care se perpetua intr-o anumita masura in fiecare dintre noi. De aceea, ceea ce se intimpla este o continuare si o implinire a planurilor (din anii optzeci in special) care urmareau o mutatie radicala, de o amploare unica in estul european, prin arhitectura: transferarea institutiilor de conducere intr-un nou "campus" pe dealul Spirii implica si iesirea definitiva din normal (azi se vorbeste, nu-i asa, din nou de "reintrarea in anormal"!) prin scoaterea lor din cladirile traditionale, a caror arhitectura era si este inca incarcata de atmosfera anilor firesti ai "micului Paris".
Oare arhitectii dictaturii vazusera "Brasil", filmul lui Terry Gilliam?
Mutarea parlamentului in cadrul monstruos al unei arhitecturi a valorilor rasturnate, construita pe nedreptate si crima, poate fi un moment de tragica rascruce simbolica, de pierdere definitiva a legaturilor cu trecutul normal si de trecere intr-o epoca a unei etici si est-etici absurde, rupta parca dintr-un roman prost de science-fiction, cu efecte imprevizibile asupra societatii. Schizofrenia limbajului arhitectural folosit la Casa Poporului (elementele clasice suferind de mutatii oribile coexistind fara legatura cu compozitii volumetrice palide si triste, alaturarea a diferite scari arhitecturale, incompatibile) risca sa fie intregita pe plan semiotic de schizofrenia dictatura-democratie (un parlament democratic intr-o casa a dictaturii).
O lume romaneasca risca sa capete ca pol simbolic un monstru.
***
La Rimini, Tempio malatestiano aminteste doar cu numele de un mic tiran din quattrocento, Sigismondo Pandolfo Malatesta, care, in vanitatea sa de a transforma biserica San Francesco intr-un mausoleu ridicat siesi si iubitei lui, Isotta degli Atti, ii comanda lui L.B.Alberti proiectul de arhitectura, probabil fara sa banuiasca ca nu prin investitia baneasca, ci prin alegerea arhitectului, numele sau va ramine nu atit in istoria politica cit in cea a arhitecturii. Asa probabil se va intimpla si cu fosta Casa a Poporului: stranepotii nostri o vor intilni in manualele de istorie politica sub numele de Templul Petrescu, dar ea va fi celebra doar pentru ca a fost construita de En Punct Ceausescu.
Dictatorii italieni au gust, stiu sa-si aleaga arhitectii; la noi, arhitectii au gust: stiu sa-si aleaga dictatorii.
Horia Marinescu, 10 iunie 94, Rimini
PS: articolul acesta a aparut trunchiat in Arhitext. Redactia s-a temut ca comparatia mea, pe care eu o consider de un sarcasm evident, ar putea fi scoasa din context si folosita de Anca Petrescu ca un pampon cu care sa se impauneze. Mi s-a parut si atunci si acum ca argumentul e stupid: nu putem tine cont de toate interpretarile gresite ce i s-ar putea da unui text. Si apoi articolul nu era pentru un cotidian, ci pentru o revista de specialitate.
