.

POEZIA ARHITECTURII IN PROZA LUI RILKE

- din jurnal, 20 septembrie 1993 -

Uneori dam arhitecturii un inteles prea academist, atunci cind subintelegem Bau-Kunst - arta de a construi - si-atit. Privita dintr-un unghi oricare altul decit interior si profesionist, arhitectura se reveleaza ca mediu complex, un fel de biotop al trairilor umane, un fluid care vibreaza poezie si transmite poezie. Oricare dintre noi, incercind sa-si aminteasca mediul copilariei, va descoperi cit de mult a simtit arhitectura inainte de a-si forma ideile stereotipe despre "-isme" si stiluri.
Caci exista si alt mod de a intelege ceea ce este construit decit prin cuantificare stilistica. Excelente marturii gasim in literatura sau in arta.

Daca nu ar fi scris in 1910, am putea sa ne grabim sa numim urmatorul fragment "deconstructivist". Exista idei arhetipale; nu putem spune despre ele ca au aparut vreodata; si stilul nu este decit o concentrare de moment asupra uneia sau alteia. De aceea, Rilke exprima literar o poezie a perceptiei casei pe care, saptezeci de ani mai tirziu, altii vor incerca sa o exprime arhitectural:


"Nu am mai vazut niciodata casa ciudata care, atunci cind muri bunicul meu, cazu pe mini straine. Asa cum o regasesc in amintirea mea de copil, ea nu este o cladire; este foarte risipita in mine; aici o camera, acolo alta si aici un fragment de coridor care nu uneste cele doua spatii, ci este pastrat pentru sine, ca fragment. In acest fel totul e raspindit in mine - camerele, scarile care se aseaza atit de complicat si apoi alte scari strimte, construite rotund, in al caror intuneric se circula ca singele prin artere; camerele din turn, balcoanele suspendate foarte sus, neasteptatele altane, in care ajungeai strecurindu-te printr-o usa mica: toate acestea sint inca in mine si nu vor inceta niciodata sa existe in mine. Este ca si cind imaginea acestei case s-ar fi prabusit de la nesfirsita inaltime in mine si s-ar fi sfarimat in strafundul meu.
Pastrata intreaga in inima mea, asa imi pare, este numai acea sala in care obisnuiam sa ne intilnim la masa de prinz, in fiecare seara la ora sapte. Nu am vazut aceasta camera niciodata pe lumina zilei, nu imi pot aminti nici macar daca avea ferestre si incotro priveau ele; de fiecare data cind intra familia, luminarile ardeau in sfesnicele grele cu brate si uitai in citeva minute de zi si de tot ce vazusesi afara. Aceasta camera inalta si, presupun, boltita, era mai puternica decit orice.Cu inaltimea ei intunecata, cu ungherele sale niciodata limpezite, ea absorbea toate imaginile din tine, fara sa-ti ofere o cit de mica compensatie in loc. Te aflai acolo ca si dizolvat; complet fara vointa, fara constiinta, fara dorinte, fara aparare. Erai ca un loc gol."

(Rainer Maria Rilke - "insemnarile lui Malte Laurids Brigge" pg. 24-25, Ed. Der Morgen, Berlin est, 1988 , germana)
HM - 20.septembrie 1993