articol aparut in Dilema, nr.533, din 20 iunie 2003.

Marea Uşurare. 2007

Bucureştiul s-a lăsat în voia evenimentelor fără încăpăţînată împotrivire, fără fragilitatea pe care o pricinuieşte mînia. Iată de ce, pe parcursul sinuos al unui destin picaresc, Bucureştiul a rămas vesel.
Paul Morand

Integrare în 2007? Întrebarea redeschide în mine fel de fel de răni vechi sau, ca să nu fiu prea dramatic, redeschide teme de meditaţie la care, în mediul neprielnic de pragmatic în care trăiesc, renunţasem de mult. Pentru că Viena nu e nici Roma, nici Bucureşti. Aici nu se trăncăneşte inflaţionist, ci se caută soluţii eficiente şi fără multe dezbateri. (Altfel nu se explică de ce Sigmund Freud a trebuit să folosească o canapea pentru a dezlega limba unor pacienţi care, dacă profesorul ar fi avut cabinetul în Bucureşti, ar fi făcut coadă la el ca să-i povestească verzi şi uscate din profunzimea eului lor superficial şi să-l aducă în pragul disperării prin îngropare în logoree). E oraşul în care nu prea ai ce talk-show-uri să vezi, în care oamenii nu se consumă în antreul politic care e discuţia publică furtunoasă, e oraşul în care abia acum, anul ăsta, s-au mai dezgheţat apele în privinţa grevelor, că din 1945 încoace amatorii de senzaţii sindicale tari nu prea au avut cu ce să se consoleze. Îmi amintesc de anul 1995, anul marcat în istoria locală ca Anul Aderării. După o campanie cuminţică, în care am fost speriaţi cu ideea riscului de a nu adera şi mobilizaţi indirect prin sondaje care indicau o împărţire fifty-fifty a populaţiei între "da" şi "nu", ne-am trezit că majoritatea a votat pînă la urmă "pentru", în procent de 66% (faţă de francezi, la care doar nişte mii de voturi au înclinat balanţa către "da" în referendumurile pe teme europene). Probabil că a fost una dintre ultimele dăţi cînd în Austria a funcţionat "unanimitatea” corporatist-comodă cu care societatea se obişnuise de vreo 50 de ani. Dar Austria n-a fost niciodată în altă parte decît în Europa de Vest: deşi Viena vest-europeană era, geografic, la est de Praga est-europeană, Austria era protejată în mod tacit de NATO, chiar dacă în principiu era şi este o ţară neutră.

Firescul est-european

Citesc Balcanii şi Balcanismul al Mariei Todorova şi mă întreb dacă aderarea estului Europei va duce la dispariţia problemei balcanice sau nu. În perioada comunistă, ideea de balcanism ca imagine de tip antimaterie, de "Antieuropă" ca pereche în oglindă şi negativă a surorii ei autentice fusese lăsată deoparte din simplul motiv că Europa de Est era comunistă şi trebuia recucerită şi în acelaşi timp, comunistă fiind, era suficient de terifiantă şi aşa, fără atributul de "balcanică". Vestul trebuia să-i susţină (măcar moral) pe estici, şi deci vechile nemulţumiri despre Balcanii în care "unica înclinaţie spre civilizaţia europeană, după secole de supunere la bizantinismul asiatic, era conştiinţa naţionalităţii" au trebuit date uitării în numele solidarităţii anticomuniste (vorba apartine unui diplomat britanic). După 1989, balcanismul a revenit în actualitate. Oricum, constaţi din cartea Todorovei că Europa nu a iubit niciodată prea tare estul ei propriu, şi imaginea e mai degrabă deprimantă. Dacă nici ei nu au o părere bună despre noi... înseamnă că singura şansă de a ne consola - prin ceilalţi, pentru că noi nici atît nu credem în noi - s-a dus pe apa sîmbetei.

Odată pericolul comunist trecut, am ajuns iar într-o fază herderiană a Europei de Est (sau central-estică, sau de est şi sud-estică...), în care, pe de o parte, vedem societăţi care luptă să se alinieze la norma (şi normalitatea) europeană şi, pe de alta, vedem societăţi cu individualitatea şi natura (deci firea/firescul) lor specifice, încercînd să îşi definească, între două lupte cu corupţia şi sărăcia, o identitate proprie, utilă în negocierile de aderare - căci cine nu ştie cine e, nu ştie nici ce vrea şi nici ce să ceară într-o negociere. Astfel, firescul est-european trebuie să-şi găsească o formă şi o definiţie măcar din cauze pur pragmatice şi de interese pecuniare.

Ce o să fie cu noi? Ceva absolut românesc, o urmă din firescul lipsit de griji şi inconştienţa pe care le cunosc atît de bine, îmi spune că nu are nici o importanţă dacă "aderăm" sau nu. Chiar nu vreau să dezbat aici motive politice, să analizez cauze şi soluţii posibile. Mă dau drept simplu exponent al românului din deplasare, încerc să las la o parte tot balastul moral şi patriotic şi să mă întreb la cel mai de jos strat al subconştientului, ca pe canapeaua lui Freud din Viena, Berggasse 19, dacă îmi pasă sau nu, ce griji ascunse se iscă în mine, ce contează cu adevărat? Şi, ca să fiu sincer, sincer în măsura în care aş fi fost şi cu Dr. Freud, nu am nici o strîngere de inimă. Cumva, privite din exteriorul relativ al emigrantului, evenimentele româneşti par să fie per total optimiste. Vizitînd doar de cîteva ori pe an Bucureştiul (faţă de care am o relaţie de mare pasiune şi pe care-l idealizez naiv ca un intelectual cehovian cam inconştient şi cam tembel), lucrurile par să evolueze în sumă spre bine. În fond, ce pot să mă aştept că o să se întîmple, în timpul vieţii unei singure generaţii, într-o ţară ca România? Nu mă pot aştepta la prea multe. Aşa că lipsa de iluzii nu numai că mă fereşte de deziluzii, dar îmi aduce tot timpul surprize plăcute (uite - lucrurile sînt mai puţin rele decît ar fi putut fi!). Per total, parcă nu stăm chiar aşa de prost ca în mijlocul secolului 19, în vremea paşoptiştilor şi cea următoare. Dacă ei au avut o şansă, şi dacă pînă la urmă statul de atunci a putut să evolueze spre bine, de ce n-am putea-o face şi noi, astăzi? Dacă Marea Aderare va avea loc, va fi o Mare Uşurare. Cel puţin pentru mine.

Am senzaţia, de fiecare dată cînd vin în Bucureşti, că totul e solar, chiar dacă prăfos. Îmi place Pantelimonul ca unui turist prea romantic, prea îndoctrinat cu etnologie şi structuralism, îmi place ca unui intelectual cehovian care visează, iluzoriu, să stea la ţară (pînă şi putorile canalelor mi se par voioase şi "sănătoase"!). Dar sper că nu e numai atît. Că nu e doar plăcerea de a mă retrage în atemporalul satului, ca Blaga, că nu e aceeaşi desuetă şi mioritică fugă de istorie şi de zeitgeist, ca la atîţia interbelici neaoşi. Asta e sigur una din dilemele mele cele mai mari, dilema unui emigrant oarecare. Şi, în acelaşi timp, Viena, marele oraş cultural, capitală a Europei Centrale, îmi pute vara din canale prea urît şi prea bătrînicios, observ numai oamenii trişti de pe străzi, incomunicabilitatea din societate, kafkianul funcţionarului, musilianul celor pe care-i cunosc. Dacă Marea Aderare se va sfîrşi cu bine, dilema mea referitoare la oraşul ideal - Bucureşti sau Viena (ambele oraşe ale spritzului!) - va fi şi mai mare!

Ce contează pentru mine este firescul. În acest sens, aproape că nu are importanţă dacă România va fi sau nu admisă, cît timp îşi va regăsi firescul. Dar cum obsesia europeană a început la noi o dată cu secolul XIX şi cum lucrurile astea apasă ca o "grea moştenire" - folosind pîrghia subconştientului colectiv - şi asupra mea, ar fi, într-adevăr, o mare uşurare. Uşurare de sub povara unei depresii de istorie. Marea Uşurare. Cred că, din acel moment, optimismul meu legat de firescul românesc ar triumfa peste pesimismul meu legat de incapacitatea noastră de a ne alinia la normă. Dacă ar fi să-l reluăm pe Herder într-o interpretare de secol XXI, să reluăm ideea naturelului popular al românului, probabil că ar trebui să conchidem că Europa e datoare să ne primească neapărat în sînul ei ca pe partea sa mioritică şi producătoare de bancuri (acea parte diversă care participă la unitatea ei în diversitate). 23 de milioane de poante şi cioace. PIB se va reboteza în "produsul intern de bancuri" sau "produsul industrial Bulă" şi va sări cu mult peste actuala valoare în euro (de vreo 1500/cap de locuitor). Dacă firescul nostru e constituit din... (de completat aici tot ce se poate spune despre România, de ex. "firescul nostru este compus din firescul sărăciei şi al neseriozităţii") atunci de ce să îl ciuntim şi să îl aliniem la normă? La norma europeană, desigur. Unde e pluralismul?

Strigătorul la cer e acoperit sistematic de strigătorul de victorie

Sînt optimist. Ca să-l parafrazez pe Musil, România este o ţară cu un mare viitor, avînd în vedere că n-a făcut mare brînză în trecut (către cenzorul interior: dacă Musil a avut voie să spună asta despre Austria Imperială, de ce să nu o spun şi eu despre România?). Pesimismul şi ironia amară încep la Viena. Poate că ele se sfîrşesc la Bucureşti, într-un ton vesel, de Nenea Iancu. Ceva îmi spune că vom supravieţui: karma noastră e ironică, dar nu e crudă. E binevoitoare în batjocura ei.

Ce se întîmplă dacă intrăm, e clar. Dar despre ce se întîmplă dacă nu intrăm, nimeni nu vrea să discute. Despre faptul că viaţa (unui stat) merge înainte, despre alternativele pe care le avem la UE. Ele desigur sînt mult mai puţin atrăgătoare (ca să nu spun sinistre - dar oare sînt atît de sinistre? adică de stînga?), dar ele există, cel puţin în teorie. De ce ne-o fi frică de ele? E de înţeles că efortul de convingere care trebuie dus cu naţiunea, de la bombonică la opincă, pentru admiterea în UE (că merită etc.) ne cere să privim admiterea ca singura opţiune, ca unica şansă. Şi e adevărat că românul, dacă nu îl sperii şi nu-l ameninţi, se cufundă imediat în beatitudinea lui mioritică şi inactivă pentru încă 50 de ani. În realitate însă am impresia că ne e frică să fim lucizi. Un stat "matur" şi o societate "matură" ar trebui să dezbată toate opţiunile, nu să le prezinte, cosmetizat, doar pe cele considerate optime. Poate că dacă nu intrăm, va exista o maturizare a noastră mai puternică, în stil Raskolnikov...

Dacă intrăm, va intra elita - cei deştepţi şi cei clarvăzători, guvernul şi primul ministru. Dacă nu intrăm, nu va intra o ţară înapoiată, nu va intra românul generic şi mioritic, nu va intra o clasă politică coruptă, nu vor intra cei care nu au înţeles la timp să asculte de cei deştepţi, de elită, cea care i-a avertizat şi i-a sfătuit, "dar degeaba…". Nu va fi vina noastră, va fi vina lor. Unde noastră înseamnă cei buni, noi înşine, prietenii şi partidul cu care am votat, iar lor înseamnă străinătatea, partidul pe care nu l-am votat, corupţii care au fost darnici doar cu alţii sau de pe urma cărora n-am profitat. Falsa etică e cea care ne-a dezbinat cel mai adesea, înlocuind o gîndire pragmatică şi modestă cu o aroganţă a celui care deţine totdeauna, mai presus de toţi ceilalţi, reţeta moralităţii.

Sentimentele unui autoexilat (şi ale unuia care are, de zece ani, senzaţia de excursie prelungită în Vestul Europei!) nu pot fi decît contradictorii. Bucurie pentru reuşitele României ca naţiune. Contrariere pentru reuşitele (întîmplătoare sau meritate?) ale unui eşalon 2 şi 3 foarte modernizat şi uneori chiar meritoriu. Furie pentru o îngropare a crimelor comunismului care, astfel, sînt private de şansa de a fi iertate după ce au fost condamnate. Solidaritate cu un stat care, per total, trebuie susţinut. Aderarea - dacă are loc - va fi desigur Marea Uşurare de un destin tragic care ne urmăreşte din anii '40 încoace. Dar va fi, ca de atîtea alte ori în ultimii 13 ani, şi senzaţia unei acoperiri de şanse prin iureşul succesului. El pare să acopere, la fiecare moment esenţial al nostru, gemetele victimelor, strigătele lor de dreptate. Strigătorul la cer e acoperit sistematic de strigătorul de victorie. În ce măsură sînt victoriile victorii? În ce măsură sînt ele doar nişte constructe imaginare ale unei naţiuni care, via positive thinking şi via autosugestie, încearcă să îşi genereze normalitatea, acolo unde firescul este pierdut?

Dacă nu intrăm, va triumfa probabil un pesimism ca acela al lui Eminescu, aşa cum apare el în articolele sale politice (şi oare e întîmplător faptul că a studiat la Viena?). Dacă intrăm, optimismul lui Paul Morand va fi reeditat de cei care vor veni să se aşeze la noi, Bucureştiul va fi iarăşi plin de străini încîntaţi de veselia sinuoasă a unui oraş cu destin picaresc.

***

Cînd pregateam numarul despre "Intzegrarea in 2007", i-am solicitat lui Horia Marinescu, tînar arhitect român stabilit de peste un deceniu la Viena (www.horia-marinescu.net) sa-mi scrie cum vede aceasta problema. În fata ezitarilor sale provocate de "necunoasterea subiectului", l-am indemnat, a la Camil Petrescu, sa scrie cu sinceritate ce crede, pe baza experientei sale "de aici" si "de acolo". Mi-a dat acest eseu care, din motive de spatiu, nu si-a mai gasit locul in numarul anterior. Îl publicam acum.(Mircea Vasilescu)