Viena, la terasa turcească "Kent"


apărut la Liternet, 2004



Terasa turcească Kent, Viena. Atmosferă superbă, soare, septembrie. Probabil că dacă aş lua zilnic o masă în oraş, Viena mi-ar părea mult mai agreabilă...

Chelnerii ar putea fi toţi români. Fizionomic nu sesizez nici o diferenţă. Normalitatea, seriozitatea decentă şi dezinvoltă cu care mă întâmpină chelnerul e însă cu totul alta. Şterge masa cu un gest lejer şi totuşi elegant. Această "muncă de jos" nu îl deranjează, îşi păstrează ţinuta demnă in costumul lui elegant, dar purtat firesc. Mă întreabă cu aceeaşi normalitate ce doresc. Aşa ar trebui să fie şi chelnerul român, în Bucureşti. Terasa, de care m-am îndrăgostit, şi care e pe deasupra la doi paşi de casă, e şi ea atât de familiară încât, trecându-i pragul către acest spaţiu închis între case, cu copaci înalţi şi soare, mă simt acasă, generic acasă. Sau în Bucureştiul ideal.

În fond, ce îl face pe chelnerul de aici să fie atât de agreabil, şi ce e aşa antipatic la cel român (cel puţin aşa cum îl am eu în minte acum)? Cred că e diferenţa de care vorbea Johnny Răducanu în interviul lui despre Mon Jardin: turcul din Viena (şi cel din Istambul probabil!) are o lejeritate derivată din faptul că îşi ştie locul în societate şi e împăcat cu el. Îşi face meseria cu demnitate. Românul nostru e victima unei societăţi transformată în "Neidgesellschaft" (cum se spune pe aici ciudoşilor). In ea sunt admirabili doar hoţii şi marile lovituri. Înşelătoria şi bogăţia obţinută printr-o haiducie inversă (în sensul lui Ion Barbu, cu ale sale harfe, ce-n zbor invers le pierzi) sunt cele mai înalte valori sociale. De aceea chelnerul nostru ne va privi acru: el e "doar" chelner, şi încă nu i-a iesit nici un "tun", se dispreţuieşte şi ne dispreţuieşte, cât timp nu e şi nu suntem hoţi de lux*, haiduci inverşi în maşini de teren lucitoare. Vezi Filantropica lui Nae Caranfil...


(13 sept. 2002, la Kent)


* Însă chiar şi aceia sunt nemulţumiţi, căci scara succesului prin furt este, ca şi cea capitalistă, deschisă la capătul ei de sus. Pentru noua mitocănime română rămâne să se scrie o carte despre "limitele creşterii economice prin furt" de către Club of Bucharest.


Notă (15 sept. 2002):

Cumva, povestea asta îmi aminteşte de cineva (cine era? Pleşu? Paleologu?) care spunea că globalizarea la români se întâmplă pe ocolitelea, prin influenţa levantului. La noi, grecii şi turcii sunt (ca şi în secolul XIX) cei care par să ne aducă spiritul vestic - filtrat, desigur, ironia soartei, prin mentalitatea lor orientală, sau oricum, grec-europeană şi nu saxon-europeană! Şi iată că şi eu văd în chelnerul turc din Viena un model pentru chelnerul din Bucureşti...