ARHITECTURA - TOTUL SAU NIMIC?

- notaţie brută de idei pentru o prezentare la anul întâi, IAIM Bucureşti, cursul Doamnei Prof. Anamaria Zahariade. Prezentarea a rămas în stare de proiect -
12 noiembrie 2002, Viena

Aşa cum un fumător nu este cu adevărat independent de fumat decât dacă poate spune "acum nu fumez", tot aşa şi un arhitect este cu adevărat liber în spiritul său doar dacă poate să nu fie dependent de obsesii formale şi pasiuni conceptuale.

Ca să zic aşa, arhitectul, că orice om de spirit, trebuie să fie un gânditor şi un sensibil. Să pornească de la aproape NIMIC în sensibilitatea sa, deci să pornească la lucru de fiecare dată proaspăt şi cu senzaţia că nu ştie nimic, că e un copil, şi pe de altă parte să poată aplica, de-a lungul procesului de proiectare şi constucţie, cunoştinţele sale profesionale vaste.

Astfel, reunind artistul şi inginerul, filozoful şi capitalistul, arhitectul trebuie să fie "curat ca porumbelul şi înţelept ca şarpele". Citatul acesta biblic l-a mai folosit şi Andrei Pleşu în 1991, vorbind de rolul intelectualului în societatea postrevolutionară. El se potriveşte perfect şi arhitectului, şi as zice că însumează într-o scurtă imagine acest aparent contradictoriu fel de a fi pe care îl consider esenţial pentru un bun profesionist.

Te afli deci în NIMIC, un nimic primordial, premergător oricărei idei, dar ştii de fapt foarte mult, ştii TOTUL despre meseria ta, în măsura uman-posibilului. "Nimic" se referă la idee, pe când "Totul" se referă la instrumentele profesiei. Porneşti de la foaia albă a gândurilor şi a carnetului de schiţe, dar porneşti cu un bagaj vast de cunoştinţe: ştii să desenezi, ştii să proiectezi, ştii legile, ştii părţile tehnice necesare. Pe măsură ce evoluezi către un proiect final, către însăşi construcţia, se face un transfer de materie şi gândire, dinspre TOTUL cunoştinţelor tale către NIMICUL foii albe a proiectului. Un proiect bun e de aceea un bun echilibru între TOT şi NIMIC. Un proiect bun nu are voie să fie, de aceea, TOTUL. Un proiect bun e un sistem de vase comunicante, o ecuatie chimică de echilibru, o balansare inginerească de structuri, toate acestea (vasele comunicante, ecuaţia, balansarea) se interpun între acest TOT şi acest NIMIC.

TOTUL poate fi şi forma, NIMIC poate fi şi ideea. Ca în cazul oricărei creaţii, e vorba şi în arhitectură de o întrupare a ideii în forma. Dar, ca nişte latini şi balcanici ce suntem, ne lăsăm adesea, într-o uşurătate demnă de Milan Kundera, furaţi de farmecul formei, şi uităm de sobrietatea ideii, a spiritului.

Exită o istorie a artelor a lui Elie Faure, intitulată tocmai "Spiritul formelor". Cred că acest titlu spune mult despre relaţia dintre formă şi idee. Esenţială nu este (doar) forma, întruparea, ci (mai ales) ceea ce stă în spatele ei, spiritul ei generator. Nu e deajuns ca o femeie să fie frumoasă, ea trebuie să aibă (în primul rând) spirit... Numai atunci (şi mai ales atunci) poate fi cu adevărat "frumoasă". Frumoasă nu numai ca apariţie, ci şi ca fire. În româneşte "fire" înseamnă şi prezenţă (de la a fi, deci existenţă). Existenţa unui proiect sau a unei case nu e o chestie pur materială, e şi o problemă de spirit generator, de "în numele cui" există el/ea.

E interesant că în romaneste, altfel decât în celelalte limbi romanice, frumos vine de la formosus, adică "cel plin de formă". Sau, cum am zice noi astazi, în jargon de arhitectură: formal, formalist.

În plus, cred că tradiţia românească în arhitectură e una "latină", franceză, deci într-o anumită măsură o tradiţie care ţine de formă. Aş îndrăzni să zic chiar că noi mergem prea mult în direcţia formei, a acelui "TOT", şi prea puţin în direcţia ideii, a unei sensibilităţi "de porumbel" (vezi mai sus!) a "NIMICULUI". dacă cei care exagerează în direcţia ideii (sau, cum se spune astăzi, a "conceptului") riscă să cadă într-o obositoare (şi lipsită de viaţă) austeritate, noi cădem de cele mai multe ori într-o luxurianţă a formelor care e superficială. Dar... e cel puţin optimistă şi distractivă.

Deci, as conchide, caragialian, că oricăt de mult am greşi, cel puţin nu ne paşte absurdul şi tristeţea. Cel puţin suntem un oraş vesel, cum zicea Paul Morand.

Această atenţie la echilibru o consider baza oricărei dezvoltări armonioase în profesia de arhitect, care nu trebuie să fie neapărat şi o vocaţie. Ideea că arhitectul trebuie să fie neapărat un uomo universale e adesea prea pretenţioasă şi chiar periculoasă. Dacă cineva transformă meseria lui în vocaţie, e de admirat, cât timp o face dintr-un imbold interior, din pasiune. Însă nu cred că pe de altă parte nu există lucruri mai prost făcute decât cele născute dintr-o falsă pretenţie la vocaţie, la talent. Concret, cred că tot ce ţine de superficialitatea formală a arhitecturii, aşa cum o vedem astăzi construită în ţară, îşi are rădăcina în părerea că arhitectul TREBUIE să fie un artist, ieşit din comun şi avangardist cu orice preţ. Chiar şi cu preţul bunului-simţ sau al calităţii arhitecturii sale.

De aici, aş detalia două probleme, cu câteva exemple. Problema unei concepţii "curate", adică fără să ne folosim de stereotipuri formale şi conceptuale, şi problema unei detalieri bazate pe principii estetice generale, care să evite manierismul şi módele. Amândouă se bazează pe primatul sincerităţii şi al simplităţii în faţa manierei ca pretins profesionalism. Echilibru şi sensibilitate în loc de reţete de gata, dramatice şi cu pretinse garanţii de succes. În esenţă, prefer o arhitectură naivă unei arhitecturi manieriste. Asta ar fi reciproca celebrei teoreme "mai bine sănătos, tânăr şi bogat - decât bolnav, bătrân şi sărac".

Exemple:

1.Arhitectura ca construcţie, sau construcţia ca una din posibilele surse de arhitectură (proiecte de structuri făcute cu Ziesel). Interesante pentru că pot face o demonstraţie de fluenţă a procesului de proiectare, de la prima idee la întruparea ei în construcţie.

2.Reprezentarea în arhitectură. Artă în sine? - nu! Doar convenţie. De aceea e cu atât mai important să aibă bun-gust. Şi în acest caz, bun-simţ înainte de manieră!

3.Arhitectura "simplistă": elveţienii sau austriecii din Vorarlberg şi casele lor unifamiliale. O variantă mai latină: Oscar Niemeyer (sau alţii, similari...). Niemeyer îmi place pentru că spunea: "arhitectura mea are curbele dealurilor patriei mele şi ale femeii iubite." Simplu şi natural! Alt exemplu: Luis Bárragan. Deasemenea un sensibil fără a fi manierist.



PS: Cineva (la Barca, cred că Augustin) spunea odată că arhitectura are nevoie de filozofie. Eu nu cred că are nevoie de nimic. Are nevoie de NIMIC. (ha ha!). Arhitectura nu are nevoie de altceva decât de cateva principii simple, cum ar fi echilibrul, bunul simţ, sensibilitatea. Tot restul sunt construcţii baroce şi caraghioase, menite să justifice o normalitate care nu are nevoie de justificare. E nevoie să ne justificăm că existam? Nu. De ce ar avea nevoie de acest lucru o casă care e evident, intuitiv aş zice, bine construită? Ea însă, ca orice femeie frumoasă, ca orice om frumos, poate fi un prilej de meditaţie, de filozofare, dar asta în mod consecutiv şi nu anterior actului de creaţie. Puteţi alege orice lucru de la care plecaţi, pentru a face arhitectură. Augustin o face plecând de la filozofie, pentru că el e îndrăgostit de filozofie (să fim sinceri: faptul că ne iubim iubita nu inseamnă că ea e singura femeie " iubibilă" de pe glob!) . Voi puteţi pleca însă de la orice: de la ceea ce va dictează sensibilitatea. Un arhitect bun nu e "un arhitect bun", ci un om care ştie să-şi asculte sensibilitatea, un om care îşi cultivă spiritul de observaţie şi bunul-gust în alte domenii decât cel strict arhitectural (de ex. cel al compoziţiei pur plastice, al desenului pur plastic sau al muzicii).