Cateva notatii despre filme prezentate la festivalul Viennale, in octombrie 1993
1 - Wim Wenders - In departare, atat de aproape
2 - discutie Wenders - Herzog
3 - Costa Gavras - La petite apocalypse

.
Wim Wenders - in departare, atit de aproape! (far away, so close! )

"Noi nu sintem mesajul,
noi sintem doar mesagerii.
Iar mesajul nostru e iubirea.
Noi - nu sintem nimic,
voi - ne sinteti totul.
Noi sintem in departare, atit de aproape!"
( din film)

Intre atitea filme stupide, intre atitea filme malefice, intre atitea filme plicticoase si comerciale, exista totusi filme superbe, ca niste femei frumoase si modeste, plimbindu-se pe bulevardele noastre cu lumina de octombrie, neobservate, printre atitia oameni tristi.

Un asemenea film am vazut azi, intr-o duminica frumoasa de octombrie vienez.

In lumea atit de pagîna de azi, atit de concreta si materiala, ce ar parea mai nepotrivit si mai neinteresant, mai demodat, decit un film cu ingeri...

"Un film cu ingeri": o insiruire de cuvinte care l-ar face sa zimbeasca pe orice cititor de bulina rosie si semnatar faustic al pactului pentru pedeapsa cu moartea. Si totusi, (Nu: si totusi iubirea!) filmul e pentru (si pentru) el. Caci trebuie sa fii prea nesimtitor pentru a nu te lasa vrajit de arta lui Wenders, pentru a nu intelege frumusetea ideilor transmise astfel.

"Lumina trupului este ochiul. Daca ochiul tau este curat, intregul tau trup va fi luminat. Daca insa ochiul tau este stricat, intregul tau trup va fi intunecat. Daca deci lumina din tine este intuneric, cit de mare va fi intunericul!" ( trad. libera din Evang. lui Matei, 6/22-23, lb. germ., Herder, 1965)

Cu acest motto incepe filmul lui Wenders, si probabil ca nu exista un citat biblic mai potrivit pentru arta care se adreseaza in cea mai mare masura ochiului - cinematograful.

Un film cu ingeri, in epoca atitor supermeni si mituri scientiste, e tot mai greu de imaginat.

si totusi...

Ingerii Cassiel (Otto Sander) si Raphaela (Nastassia Kinski) privesc Berlinul si oamenii lui de la inaltimea unei statui aurite reprezentind un inger inaripat. Lumea nu mai e aceeasi, circuitul simbolic lumina - privire - ochi - inima - iubire - lumina s-a intrerupt, "oamenii nu vor sa creada si sa stie decit ce vad si ce pot atinge, toate celelalte nu exista pentru ei." Mesajul iubirii se pierde intre atitea minciuni si amagiri pe care omul le aude zilnic.

"de cind sint om, nu mai aud uruitul timpului universal si nu va mai vad pe voi, ingerii, nu mai vad legile care guverneaza lumea si o zi umana trece ca o bataie de aripa."(Cassiel)

Cind devine om, lumea alb-negru a ingerilor, absoluta si rece, e inlocuita de o lume colorata si plina de senzatii. Cassiel se plimba pe strazile Berlinului sub numele de Karl Engel si traieste cu intensitate culoarea, caldura si frigul, bucuria de a merge pe jos, betia, intilnirea cu oamenii pe care nu-i cunostea decit din perspectiva ingerului pina atunci. Noua experienta da nastere la situatii comice tratate cu candoare.

Filmul este punctat de detalii simbolice, fie ele imagini sau actiuni: statuile Berlinului reprezentind ingeri inaripati sint locuri de intilnire pentru ingerii invizibili pentru oameni, circul ( un motiv drag cineastilor, de la "La Strada" incoace) cu acrobati si trapezisti care executa numere de zbor, pizzeria "la ingerul albastru" si barul de noapte "la focul gheenei", vaporul si riul, ecluza la care un inger misterios opreste timpul, miscind simbolic inapoi rotile uriase ale mecanismului ecluzei, oprind astfel mersul navei pe riu, curgerea riului, curgerea timpului ( cu posibile trimiteri la Siddharta de Herman Hesse ) ceasul fara limbi, al carui ticait puncteaza repetat coloana sonora, amintind poate de ceasul fara ace din Fragii salbatici de Igmar Bergman( si acolo intr-o metafora legata de timp si moarte), copiii circului zburind, usori ca o pana, la trapez, etc.

Cele mai diverse personaje dar si persoane reale sint colate intr-o actiune balansind intre rafinament intelectual, poezie si suspense: Mihail Gorbaciov in propriul rol [ de remarcat ca, asa cum a declarat Wenders la o discutie cu presa, acesta si-a scris singur rolul, dupa ce a citit scenariul, si astfel mixtura postmoderna e perfecta: in film apare Gorbaciov, spunindu-si propriile ginduri - "cineva spunea ca lumea aceasta s-a cladit si se va cladi numai prin forta si razboi, noi vom incerca insa sa cladim o lume noua pe iubire" - tonul meditativ al lui Gorbaciov, picura in auz mierea acestei limbi slave pe care am urit-o cu totii in varianta de lemn, dar care ne cucereste cu patima in Andrei Rubliov sau Calauza, revelindu-si o fateta poetica extraordinara, tot asa precum germana apocaliptic latrata a lui Hitler ( atit de bine sugerata intr-o scena din Glissando) se reveleaza ca o minunata constructie , nobila si de o frumusete exacta, in poezia lui Schiller sau drama lui Goethe], Peter Falk (Colombo) jucindu-se pe sine si jucind o farsa in care se da drept Colombo ( film in film), Lou Reed - poetul rock, celebrul si acum batrinul Heinz Rühmann. Coloana sonora este si ea asigurata de staruri ale genului: alaturi de muzica filmului deosebit de sugestiva a lui Laurent Petitgrand ( care debuteaza in acest film ) grandioasa, celesta, simfonica, mai auzim si piese de rock: Stay(faraway so close) si The Wanderer cu U2 si Johnny Cash, pe Lou Reed, Nick Cave, Laurie Anderson.

Mitul si eroul ( fie el si un inger cazut si devenit om) sint si in acest film o tema importanta. Meritul lui Wenders este ca reuseste sa scrie altfel decit americana, o superba poveste cu ingeri si oameni.

Filmul are calitatea de a fi o delectare pentru multiple niveluri ale perceptiei si se adreseaza deci unui spectru variat de spectatori:

simbolica si subtilitatile de dialog sau imagine se adreseaza intelectului , colajul de istorioare paralele se adreseaza placerii noastre pentru fabulatie, story-ul cu suspens din finalul filmului , in care conflueaza actiunile paralele anterioare, se adreseaza inimii, iar montajul, imaginea si miscarea camerei ( executate clasic, sobru, fara senzatii de steadycam sau prelucrare electronica - care de altfel nu ar fi nejustificate la un subiect cu zbor si ingeri, ele elibereaza filmul de posibili "paraziti" tehnologici ) se adreseaza ochiului si sensibilitatii noastre plastice.

.
Discutie publica la Viennale - Wim Wenders si Werner Herzog (Viena, octombrie 1993)

Herzog: -De ce ai facut acest Film?

Wenders: -Din cauza unei anumite lipse de iubire, nepasare, ura intre Ossis si Wessis (estici si vestici in argou) care exista de un timp in Germania. Apoi Berlin este orasul meu, el este important pentru mine. De aceea am facut mai intii "Cerul deasupra Berlinului" ( cca. 1986 - nota Horia). Dupa sase ani a devenit realitate ceva ce nu visasem niciodata: zidul a cazut. Si pe atunci, in acele seri de noiembrie 1989, fiecare credea ca lumea va fi mai buna. Dar trecura doi ani si s-a intimplat exact pe dos: oamenii se privesc cu ura in ochi. E vorba de aceasta ura, de lipsa de iubire (Lieblosigkeit) . Pe de alta parte, orasul se schimbase complet, nu mai era cel pe care il schitasem in "Cerul deasupra Berlinului". Am simtit nevoia unui film despre aceasta lipsa de iubire si despre acest alt oras.

H.:- Industria americana de filme a cucerit aproape complet piata europeana de film. In Europa se gasesc tot mai putini bani pentru a produce un film. Exista o diferenta de stil sau calitate, in medie, intre filme americane si cele europene? Ce face productiile Hollywoodului atit de competitive, dupa parerea ta?

W: - cred ca filmele americane sint prea "pline". Sezi doua ore si inregistrezi in continuu, cu ochi si urechi, si filmul nu-ti lasa nici un moment timp sa rasufli, sa reflectezi. sint doua ore care te captiveaza, dar curind dupa aceea, nu mai ramine nimic. Mai tirziu nu iti mai poti aminti decit putine lucruri: care era story-ul? despre ce era vorba? Nu iti mai poti aminti decit ca era cu Paul Newman, sau asa ceva. Filmul se evapora. Nu iti ramine nimic din el.

Filmele europene au un ritm mai putin alert. Nu sint asa de "pline" de imagine, sunet, astfel incit sa nu lase spectatorului sansa de a-si forma o imagine proprie. Se spune despre carti ca le poti citi uneori "printre rinduri" si cred ca ideea e potrivita si pentru filme: filmele europene pot fi citite printre rinduri, ele au acele "spatii" intermediare libere, ca spatiile dintre rindurile cartii, care iti permit sa reflectezi. De exemplu filmele lui Fellini, care din pacate este acum foarte bolnav, iti permit sa citesti printre imagini, ca printre rindurile tiparite ale cartii. Filme ca "La Strada" au putut de aceea sa schimbe vieti, sa impresioneze pe timp indelungat spectatorul.

Portret Wenders: cam la patruzeci de ani, avind insa o figura de vesnic adolescent, nu ii poti da o virsta exacta. Par negru, rebel, ochelari cu rama neagra, conventionali. Figura sensibila, intelectuala, dar nicidecum pretentioasa sau cu "morga", pare usor nervos, cu ticuri, se joaca cu paharul si musca dintr-un sandwich pe ascuns, in timpul cit vorbeste Herzog sau cineva din public, poate e putin timid, dar nu e la primul film ( dealtfel a turnat si la Hollywood, Paris-Texas si altele), sau e din fire introvertit si nu se innebuneste dupa discutii publice. Ceea ce mi-l face simpatic e faptul ca nu incearca sa foloseasca elemente stereotipe (de genul: rama de ochelari nemaivazuta, sau giaca de piele, te-miri-ce-accesorii iesite voit din comun) care sa sublinieze ca el e un regizor important, si nu are nimic nenatural in comportament: e un om normal. Limbajul e si el simplu, familiar chiar, nici urma de pretiozitate. Exprima ceea ce gindeste in acel moment, nu auzi fraze intortocheate pregatite de-acasa.

In film se vorbeste poliglot: artista de circ si fetita ei vorbesc franceza, prietenul Daniel (si el fost inger in "Cerul deasupra Berlinului") vorbeste italiana, Gorbaciov - rusa, Peter Falk - engleza. Lumea s-a schimbat. O confluenta a limbilor si culturilor purtate de ele se prefigureaza in Berlin. Wenders aseaza oameni simpli, neimportanti ( un italian cintind pe bicicleta, pe strazile orasului) alaturi de celebritati ( Lou Reed in concert ), si unii si altii fiind straini etnic, dar nu si afectiv, de Berlin. Mesajul anti-xenofob este insa discret. Wenders evita tonul declamator sau moralizator, ingerii lui ne cuceresc asa cum se cuvine unor ingeri: cu duhul blindetii, cu sensibilitate.

Sensibilitatea cu care ingerii asculta oamenii, cu care incearca sa-i inteleaga, este o tema importanta. Sensibilul - auzul, vazul, trairile, sint ceea ce il preocupa mult pe ingerul Cassiel - el asculta oamenii, gindurile lor, e pretutindeni prezent, incercind sa inteleaga. El isi doreste sa devina om - ceea ce se si intimpla - pentru a intelege mai bine oamenii. Ingerii privesc de sus - de pe Brandenburger Tor si de pe alte statui ale Berlinului - dar ei au un mod ingeresc de a "privi de sus lucrurile": cu candoare si iubire in loc de dispret si aroganta.

"In departare, atit de aproape" pune intr-un mod poetic toate acele probleme legate de epoca postcomunista, care exista sub diverse forme in tot estul european. Gindindu-ma la atmosfera tensionata de acasa, la tragicul pina la care a fost amplificat caragialescul conflictelor noastre zilnice intre toti si fiecare, cred ca lipsa de iubire si lumea absurda din Berlinul lui Wenders sint inzecit mai actuale si la noi. Intr-o lume dominata de o mass-media stupida, cultivind doar scandalul, filmul lui Wenders ar fi foarte necesar in cinematografe. Chiar daca, poate, nu ar avea succes de casa. Chiar daca Wenders nu vrea sa fie un moralist sau un innoitor de lumi, si chiar daca in Bucuresti, efectul unui film bun e ca picatura de apa pe o uriasa rana fierbinte.

.
Costa Gavras - La petite apocalypse

La acest film rizi cu furie, pentru ca este tot atit de amuzant pe cit este de neiertator si dur. Gavras observa cu finete si umor dus uneori pina la sarcasm situatiile conflictuale care se nasc intre vestici si estici, atunci cind este depasita limita de sedere la familia de amici din vest. El ii demitizeaza in egala masura pe intelectualul socialist francez (eventual generatie `68) si pe intelectualul ratat din est (in speta un scriitor polonez) comod, fara un tel in viata, trecut de 45 de ani, care nu a vrut sau nu a putut sa reziste perioadei comuniste, si care, acum, dupa caderea sistemului, nu mai gaseste resursele necesare pentru a incepe un nou fel de viata. Vesticul - obsedat de a actiona, un fel de adult ramas copil, esticul - aparent placid si boem, poet, dar in fapt cu un simt acut al realitatii, cu o luciditate ascunsa in spatele stingaciei sau timiditatii, stiind ca este cel care a pierdut in viata. Gavras salveaza situatii altfel tragice, prin faptul ca le exagereaza pina la neverosimil, cu mult umor.

Mobilul desfasurarii dramatice: musafirul polonez, scriitor ratat, vrea sa schimbe un bec, dar poet si imprastiat cum e, produce un accident care e luat de prietenii francezi drept incercare de sinucidere. Tot filmul se bazeaza pe aceasta confuzie. In ritmul alert al actiunii, doar eroul principal si inca doua personaje reusesc sa se contureze in profunzime, restul ramin schematice, caricaturale: regizorul american, lipsit de orice scrupule si alergind ca un copil debil dupa senzational; intreprinzatorul francez, cinic, cautind si el senzationalul care aduce profit in afacerile cu mass-media. Acestia sint gata de a convinge pe cineva sa se sinucida daca acest act le-ar aduce profit (reportaj exclusiv despre sinucidere, publicare postuma a literaturii victimei ). Gravitatea acuzelor pe care filmul le aduce mass-mediei, e diluata de umorul cu care toate aceste fapte sint prezentate. In acest fel Gavras transforma un subiect de tipul " onoarei pierdute a Katharinei Blum" (ecranizare a nuvelei de Heinrich Böll, in regia lui Trotta si Schlöndorff) intr-un subiect de comedie satirica, cu verva specifica acestui gen la francezi. Un film cit se poate de actual pentru spectatorul roman.

Coproductie franco-italo-polona, de remarcat cunoscutul regizor polonez Jiri Menzel, in rolul principal. Scenariu de costa gavras si J.C.Grumberg, dupa romanul omonim de T. Konwicki.

"Costa Gavras, ale carui filme sint totdeauna si cronici ale timpului, a trebuit sa-si schimbe planurile. Sa fii comunist sau dizident, aceste lucruri nu mai conteaza. Totul este trecut, fiecare este un "ex" si ocaziile sint "foste". Despre acestea povesteste filmul, despre deceptii, orientari si iluzii pierdute, erori si neintelegeri. De aceea si filmul lui este o comedie, si ca in orice comedie de calitate, personajele se iau foarte in serios. Un film despre intelectualii angajati dupa caderea comunismului, despre devalorizarea certitudinilor ideologice; o comedie a oamenilor de film angajati, cu regizorul Jiri Menzel in rolul principal." (Michael Esser) Dealtfel, as completa eu, situatia actuala, cind nimeni nu mai ia idealurile marxiste in serios [iar cei care o mai fac s-ar jena sa o recunoasca public (vezi unii presedinti post- si neo- comunisti) ], nu-i permite lui Gavras sa faca altceva decit comedie, dintr-un astfel de subiect. Insasi tonul zeflemitor, glumet dar cu nuante de tristete ascunsa, este al unui Gavras deceptionat, care nu mai adopta tonul revolutionar al anilor `68, ca , de exemplu in celebrul "Z". Poate ca Gavras face haz de necaz?