.

VIENA 1928 - CASA WITTGENSTEIN

- ARHITECTURA CA REFLECTIE -

HM, noiembrie 2002 (aparut in revista arhitectura nr. 14 / dec 2002)

motto: "Tu îţi imaginezi probabil că filozofia e un lucru suficient de complicat, însă iti pot spune că asta e nimic, în comparaţie cu dificultatea de a fi un bun arhitect. Pe vremea când construiam casa pentru sora mea în Viena, eram atât de sfarşit la finalul zilei, incât singurul lucru pe care mai eram în stare să-l fac era să merg în fiecare seară la cinematograf."

Scrisoarea filozofului Ludwig Wittgenstein către un prieten este măgulitoare pentru orice arhitect. Suntem obişnuiţi cu pretenţiile de filozof ale multor arhitecţi. Se scriu multe cărti (de cele mai multe ori ilizibile) care să demonstreze că arhitectul e un înţelept, un vizionar care poate şi scrie, nu numai desena. Din păcate mult mai rar se întâmplă ca un filozof să dovedească că poate şi proiecta, nu numai scrie. Dacă în numărul din septembrie al arhitecturii scriam despre un arhitect mexican prin excelenţă, "senzual" (şi despre "calitatea emoţională a arhitecturii"), de data aceasta, tema arhitecturii vieneze din aceeaşi perioadă - şi în special cea a lui Wittgenstein - este una prin excelenţă reflexivă, mentală, departe de viaţă sau de ceea ce ne imaginăm că ar insemna viaţa, în inţelesul latino al cuvântului.

Ceea ce însă au în comun Luis Barragan şi Ludwig Wittgenstein este un refuz al modernităţii înţeleasă doar ca modă, ca avangardă gratuită. Barragan însă refuză raţionalismul modernismului, înlocuindu-l cu un mod foarte uman şi sensibil, intuitiv, de a construi, pe când Wittgenstein (după cum vom vedea) duce acest raţionalism modern către un perfecţionism al concepţiei şi al execuţiei, un minimalism preţios şi pretenţios, de factură evident vieneză. Căci suculenţă şi abundenţă vitală n-o să găsim în Viena. În schimb - un mod de a meditá şi (psih)analizá care egalează, în profunzimea sa dusă până la abisul absurdului, tragi-comicul balcanic. (Extrage-i lui Caragiale umorul: vei obţine Kafka.)

Autorul faimosului Tractatus logico-philosophicus (1922), fondator al unei întregi şcoli de filozofie, Ludwig Wittgenstein (1889-1951) renunţă în 1920, după întoarcerea din prizonieratul primului război mondial, la întreaga avere moştenită şi se dedică pe rand ingineriei motoarelor, matematicilor, filozofiei, profesoratului de şcoală medie, grădinăritului şi apoi, pentru o singură construcţie, arhitecturii. Sora lui, Margarethe Stonborough-Wittgenstein, comandă în 1925 arhitectului Paul Engelmann o vilă urbană (Stadtvilla) pe care şi-o imagina în traditia neoclasicului vienez, stil în care familia mai poseda câteva palate şi vile în Austria. Astfel că primul proiect desenat de Engelmann pentru ceea ce azi numim Casa Wittgenstein, era unul clasicist. Se întâmplă însă că Engelmann, amic din armată cu Ludwig Wittgenstein, să îi propună acestuia într-o scrisoare să discute despre proiect. Wittgenstein, care schimbase nu odată domeniul de activitate, cu rezultate remarcabile, se arată foarte interesat de proiect şi în cele din urmă acceptă să-l semneze împreună cu Engelmann.

Fără să aibă alte cunoştinţe prealabile decât cultura plastică inerentă unui intelectual de familie bună (desen, modelaj) Wittgenstein se implică atât de pasionat în proiect încât, în final, el e singurul care îl urmareşte, detaliază şi pune în operă. Engelmann se retrage. Planul clasicist este curăţat de ceea ce filozoful consideră superfluu, şi imbunătăţit ca proporţii. Faţadele se orientează şi ele către purismul moderniştilor, fiind eliberate de orice ornament. Ajungând la detaliere, Wittgenstein se dovedeşte cel putin la fel de pasionat ca Mies van der Rohe la casa Tugendhat din Brno: proiectează uşile şi ferestrele din otel, cu proporţii speciale, clanţe şi închizători de alamă, pe care le execută minuţios cu o firmă vieneză specializată. Tot ce ţine de proporţii (rasterul pardoselilor din piatră artificială neagră, parapetele ferestrelor înalte, cercevelele, liftul - o noutate pentru o vilă, pe atunci - şi lămpile) este proiectat cu migală şi realizat perfect. Bugetul mare cât şi timpul liber al arhitectului permit o cizelare incredibilă a proporţiilor şi detaliilor. Pentru că ura perdelele, i-a interzis surorii lui să le folosească. Ca totuşi să ofere o soluţie de închidere vizuală a camerelor către exterior, inventează de-acum faimoasele (şi straniile!) cortine metalice, un fel de mari obloane din metal ascunse în subsol, care, printr-un şliţ îngust din pardoseală, culisează pe un sistem de scripeti şi contragreutăţi în faţa ferestrelor, la interior. Ferestrele par astfel să dispară, camera îşi schimbă cu totul apariţia spaţială, închizându-se în sine însuşi.

De la realizarea casei şi până astăzi s-au schimbat multe. După moartea Margaretei Stonborough, în 1958, casa şi grădina au fost vândute. În anii '70 a apărut ideea construirii unui turn de birouri pe locul casei. Ea a fost salvată de la demolare pe de-o parte de către o iniţiativă a oamenilor de cultură, condusă de arhitectul Bernhard Leitner (care a devenit şi exegetul principal al casei) şi pe de alta de Institutul Bulgar de Cultură, care a cumpărat casa în 1975 şi a restaurat-o. Astăzi, turnul de birouri care ar fi trebuit să înlocuiască casa, ocupă, la mai puţin de douăzeci de metri de ea, trei sferturi din fosta grădină, schimbând din păcate radical contextul urban original.

Ce frapează astăzi la această casă? Probabil că mai întâi de toate proporţiile. Privită de pe parcursul aleii care duce astăzi către vechea intrare, se remarcă raportul neobisnuit dintre trei părti: (1) compoziţia volumelor, (2) purismul faţadelor şi (3) proporţiile şi ritmul ferestrelor.

Volumele (1) sunt compuse aparent într-o simetrie clasicistă: o prismă centrală flancată de două aripi laterale, asa cum o regăsim şi la palatele eclectismului vienez. Insă acest aparent clasicism (pe care casa îl mosteneste de la primul proiect al lui Engelmann şi dorinţa de vilă urbană neoclasică a proprietăresei) nu e clasic până la capăt. Asimetrii şi iesiri din regularitate, cu atât mai speciale şi mai "vieneze" cu cât ele nu se grefează pe un schelet asimetric, trimit către (2) modernism şi influenţa lui Loos. Dezbrăcarea casei de orice ornament şi transformarea elementelor ei necesare/funcţionale în elemente plastice urmează principiile enunţate de Loos în Crimă şi ornament, dar trimite şi către purismul lui Karl Kraus în literatură sau cel al lui Schönberg în muzică. Chiar dacă însă faţada simplă trimite direct la modernism, ritmul şi proporţiile golurilor ei (3) trimit din nou către clasicism. Acesta este probabil şi lucrul cel mai frapant atunci când priveşti casa: ferestrele foarte înalte, a căror subîmpărţire subliniază şi mai tare verticala, contrastează cu imaginea-tip a unei vile moderniste (cutia albă cu ferestre orizontale sau în bandă continuă). Chiar dacă critica vorbeste aici de o exceptie, aceleaşi ferestre, cu proporţii şi ritm clasicist preluat de la palatul urban vienez de secol XIX, le regăsim şi la celebra casă din Michaelerplatz, Viena, a lui Adolf Loos.

Casa Wittgenstein întrupează, s-ar putea spune, în mod exemplar "utopismul paseist" vienez (asa cum l-a definit Friedrich Achleitner prin conceptul de "utopie orientată către trecut" - rückwärtsgewandte Utopie) şi o viziune radical diferită de cea a modernismului internaţional, viziune care caută, sub specie aeternitatis o perfecţiune a formei în afara stilurilor şi în afara timpului. De altfel, toţi cei enumeraţi anterior (la care trebuiesc adăugaţi Freud, Robert Musil şi mulţi alţii) nu au fost doar individualităţi creatoare în domeniile lor, ci şi oameni care dialogau şi erau profund implicaţi în schimbarea generală de paradigmă culturală, în toată acea mişcare incredibil de fecundă a Vienei de dinainte de primul război mondial. Corpul de principii şi idei comune, cu mijloace de expresie diferite, contaminarea între profesiile artistice şi diletantismul luminat caracterizează acel context. Aventura arhitecturală a lui Wittgenstein nu reprezintă aşadar un caz izolat şi nici un capriciu intelectual.

Partiul casei este definit de planul parterului, care are ca nucleu spaţial un hol reprezentativ, preluat din tradiţia neoclasică. De la intrare, trecând printr-un vestibul, se ajunge prin uşi largi, vitrate, în holul central. Scara largă din acest hol este elementul esenţial care transformă această vilă într-o casă aristocrată. Dacă scoala lui Loos încearcă crearea unor spaţii interioare intime, burgheze (Raumplan-ul, cu senzaţia unui labirint cald, domestic) casa Wittgenstein e situată la cealaltă extremă. O aristocraţie elegantă, dominată de o rigiditate a proporţiilor înalte impune o altă atmosferă. Reprezentarea, distanţa impusă vizitatorului prin treptele pe care trebuie să le urce în interiorul holului, sunt evidente.

In jurul acestui hol se articulează spaţiile parterului, legate între ele cu uşi vitrate, identice cu cele care leagă holul de terasa care se deschide în stânga lui. Sufrageria, dormitorul Margarethei, camera pentru micul dejun şi livingul sunt aşezate în jurul holului care e astfel şi un nod de distribuţie funcţională, nu doar un antreu reprezentativ.

Chiar dacă şi la interior filozoful renunţă la ornamenţ stâlpii holului păstrează încă o "urmă" de capitel, prin acea simplă schimbare de secţiune la partea lor superioară. Dacă proporţiile uşilor şi scara fastuoasă a holului, tâmplăria metalică perfectă şi lămpile minimale (pentru vremea lor o noutate, constând doar din spartane fasssung-uri cu becuri de 200W!), podeaua neagră din piatră artificială, sugerează toate distanţă şi o atmosferă mai degrabă rece, în schimb finisajul pereţilor (la origine) în stucco-lustro gălbui compensează totul cu o căldură şi materialitate irizată. În privinţa pardoselii trebuie remarcat că şi aici Wittgenstein s-a ocupat atent de proporţii. În loc să folosească o mărime unică de dale, care ar fi redus costurile, el proiectează minuţios un raster sofisticaţ adaptat diferit proporţiilor fiecărei camere, astfel că rezultă o multitudine de mărimi de dale. şi aici, viziunea casei ca univers perfect proporţionat (şi nu ca o "masină de locuit") trimite la clasicism şi, de ce nu, la filozofie.

O casă făcută de un filozof e desigur o ocazie minunată pentru critică de a se exersa în analiza relaţiilor dintre filozofia arhitectului şi arhitectura filozofului. Acestea sunt definite de Paul Vjideveld cu dictonul simplex sigillum veri (simplitatea este semnul, marca, adevarului). Arta este perfecţionarea unei tehnici/mestesug, iar o construcţie - fie ea mentală sau arhitecturală, se apropie de adevăr prin simplificare şi cizelare, printr-o "limpezire" care e un apanaj al logicii. Un precept care ar putea fi, astăzi, o axiomă a curentului minimalist, dar care aminteste, pe de altă parte, de egalitatea platonică pusă între bine, adevăr şi frumos.

În final, Casa Wittgenstein, fie că ne place sau nu, fie că spiritul ei ne confirmă pasiunile proprii sau doar ne miră, distant, este un exemplu de coerenţă, acolo unde condiţiile de creaţie numai coerenţă nu lăsau de bănuit: viziunile estetice divergente ale arhitectului şi comanditarului, un arhitect diletant şi debutant (dar un genial diletant!). Ea dovedeşte că principiul lui Ludwig Wittgenstein (consacră-te cu pasiune unei teme şi vei ajunge la un rezultat pe măsură) este viabil. Fără o specializare prealabilă, însă cu un bagaj cultural adecvat şi mai cu seamă cu o limpezime a raţiunii, se poate crea arhitectură bună. Astfel, arhitectura nu e Beruf (profesie) ci mai degrabă Berufung (chemare, în sensul lui Max Weber). Arhitectura poate ajunge la calitate fără să pornească de la premize formale. Nu plecând de la "ce forme sunt potrivite unui proiect sau frumoase?" ci de la idei de tipul "care este spiritul care poate genera casa", şi urmându-le consecvent, se poate ajunge la rezultate pe cât de "diletante", pe atât de înnoitoare şi remarcabile. Casa Wittgenstein ilustrează limpede principiul vienez al căutării conceptuale, riguroase şi adesea nelinistite (dar oricum reci şi iconoclaste) a adevărului în artă, în locul căutării lui la modul senzual şi formal, care ne e noua, deobicei, atât de apropiat şi drag. Impresia pe care o lasă arhitectura bună este că ea e un gest care exprimă un gand, spunea Wittgenstein.

După ultima frază din Tractatus logico-philosophicus, "despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie tăcut", Wittgenstein a tăcut intr-adevăr, căci nu i-a mai aparut nici o carte până la sfârşitul vieţii. Nici arhitectura lui nu vorbeşte, ci doar arată aceste lucruri despre care nu se poate vorbi: claritatea, limpezimea logică, simplitatea, ca valori etice şi estetice.

adresa: Wittgenstein Haus, Kundmanngasse 19, A-1030 Wien

multumiri:
- Institutului Bulgar de Cultură din Viena, www.haus-wittgenstein.at, cu sediul în casa Wittgenstein, pentru permisiunea de fotografiere;
- lui Stefan Ghenciulescu (redactor sef Arhitectura), pentru lectura si adugiri.

fotografii: Horia Marinescu, prelucrare digitală: Radu Soimulescu

surse web: arhivele de arhitectură de la www.nextroom.at (nextroom - architektur im netz), şi www.azw.at (Architekturzentrum Wien)