ISTORIA ISTORIILOR - GAZOMETRELE VIENEZE

E polei.
Cade un domn, Mitica striga:
- Chegle-carambol!
Cade o doamna:
- S-a rupt gazometrul!
(din: IL Caragiale - Mitica...)

Cand am aflat prima oara, acum multi ani deja, prin 1994, de gazometrele vieneze, am simtit ca un pic din Caragiale a ajuns si in Viena, pentru ca sa mai inmoaie atmosfera aspra a locului. O infuzie dintr-un umor de alt fel plutea parca peste Viena. Si, de ce nu, poate si ironie. Caci pentru mine gazometrul era si ramane acel lucru misterios despre care Mitica al lui Caragiale spunea ca s-a spart, atunci cand o doamna cade pe gheata. Mitica a fost primul meu contact cu gazometrul, si daca acum birourile de publicitate incearca sa il faca sa sune industrial si arheologic si futurist in acelasi timp, acest cuvant pastreaza pentru mine nuanta misterioasa pe care o au toate cuvintele complicate ale copilariei. Viziunea lor de astazi se suprapune peste imaginea aceasta veche, si prin adunarea vectorilor pare sa rezulte o imagine dintr-o carte de Boris Vian (sa zicem... Toamna la Pekin). Asa ca daca mergeti sa le vedeti, aveti grija sa nu va loveasca ping 903, aparatul zburator teribil dezvoltat de Cruc si doctorul Mancakottu.


In jurul gazometrelor, istoriile sunt multe si dense, ele se infasoara pe marii cilindri ai gazometrelor ca niste cabluri groase pe tamburii lor de transport.

O prima istorie e istoria numelui: gazometru ar trebui sa fie in realitate cu totul altceva - un aparat similar cu cele care, in zilele noastre, creeaza atata animozitate intre primarul Bucurestilor si Guvern. Gazometrele vieneze insa, patru mari cladiri cilindrice cu un diametru de 64 si inaltimea de 72 de metri, sunt de fapt patru mari rezervoare de gaz urban (stadtgas). In fiecare dintre ele poate incapea pe de-antregul faimosul Riesenrad din Prater-ul vienez. Gazul urban se obtinea in trecut, inainte de introducerea gazului natural, prin arderea anaeroba a cocsului. Pentru a fi stocat inainte de a fi trimis in reteaua urbana, se foloseau aceste "gazometre". Falsul nume par sa si-l traga de fapt de la marile ceasuri indicatoare de nivel, de pe fatadele lor.

Cea de-a doua istorie e istoria primei constructii a gazometrelor. Chiar daca imaginea de azi, a Gazometrelor reciclate pentru locuinte si comert e foarte interesanta, istoria "primei" lor construiri e cel putin la fel de interesanta. In Viena sfarsitului de secol XIX, pentru a se elibera de contracte monopoliste ale firmelor englezesti de gaz urban, municipalitatea construieste o uzina de gaz cu cele mai mari rezervoare din Europa acelei vremi. Uzina de gaz din Simmering este inaugurata in 1899 cu un sobor de preoti, si cele patru rezervoare, cu prezenta lor dominanta in zona, isi castiga foarte repede simpatia publicului, care le porecleste Gasometer in loc de Gasbehälter. Daca azi ne mandrim cu sisteme de constructie automatizate si rapide, cofraje glisante, etc., la 1896 lucrurile nu erau cu nimic mai putin spectaculoase: cele patru cupole suple, de constructie metalica tip Schwedler, cu deschiderea de 64 m, care acopera cei partru mari cilindri de zidarie, au fost premontate la sol si apoi urcate, odata cu executarea zidariei, intr-un fel de sistem lift-slab pana cand au ajuns in pozitia pe care o vedem astazi.

Istoria conversiei gazometrelor a inceput practic cu punerea sub protectie istorica a lor, in 1981. Uriasele constructii trebuiau intretinute, conform legii, si lucrul nu s-a dovedit usor. In final, dupa ce a cautat solutii de reconversie care au reprezentat tema de studiu a multor arhitecti si studenti, incercand rentabilizarea lor prin inchirierea lor pentru rave-parties si pentru expozitii, orasul a hotarat sa le treaca in proprietatea a trei mari societati imobiliare care sa transforme rezervoarele intr-un ansamblu mixt de locuinte, comert si birouri.

Concursul de arhitectura care a urmat (dar si obisnuitele aranjamente de culise), a dus la un proiect final in care arhitecti de talie internationala (Jean Nouvel si Coop Himmelblau) si celebritati locale (Manfred Wehdorn si Wilhelm Holzbauer) au elaborat un proiect in care, peste un shopping-mall comun, se dezvolta patru turnuri de locuinte si birouri. Prin ele, municipalitatea a incercat sa creeze un centru pentru o zona de dezvoltare urbana din sudul Vienei, finantata de Austria si de UE, si care era pana la revitalizare o zona eminamente industriala, cu o calitate urbana foarte scazuta. Dealtfel criticii proiectului considera nefericita incercarea de a implanta acolo prin noul proiect un fel de Unité d´Habitation intr-un vast peisaj trist de hale industriale. Zona Erdberg este insa bine conectata la reteaua autostrazilor prin proximitatea centurii orasului si se afla la 3 km distanta respectiv 10 minute de metrou de centrul Vienei.

Daca zona de shopping-mall si sala de spectacole (asezata in subsolul gazometrului B, semnat de Coop Himmelblau) nu au creat probleme de proiectare, implantarea locuintelor si birourilor in partile superioare ale cilindrilor a pus probleme de iluminare si de spatiu, deloc de neglijat. Cilindrii uriasi, cu relativ putine, dar foarte mari perforari catre exterior, si cu iluminare de sus (cu structura acoperisurilor dezvelita), trebuiau utilizati eficient pentru locuire. Au existat doua solutii principale, cu unele variatii. Cea aleasa de Nouvel, Himmelblau si Wehdorn a fost cea a unui inel periferic de locuinte cu curte centrala de lumina, urmand forma data de cilindrul vechi invelitor (si care aminteste de proiectele utopice in forma de atoli ale anilor ´60!), iar Holzbauer a ales o constructie de tip stea, care se concentreaza in mijlocul cilindrului vechi, creind intre bratele sale trei curti deschise.

Toate solutiile arata ca marea problema si in acelasi timp marea tema a celor patru proiecte a fost relatia cu exteriorul, cu spatiul interior si iluminarea. Vechile fatade exterioare, chiar si cu fantele de lumina suplimentare practicate in ele, nu corespund in nici un fel cu inaltimea etajelor locuintelor noi din interior. Astfel, aparea problema iluminarii mai multor locuinte prin aceeasi mare fereastra, de exemplu. Indiferent cum se alegea pozitia interioara a locuintelor, contactul vizual cu exteriorul se putea face doar printr-o "sita" de ferestre foarte rara, in care plinul domina. Probabil ca acesta e si marele paradox al proiectului gazometrelor: intr-o epoca obsedata de iluminare si de vizual, intr-un oras in care specificatiile pentru iluminarea naturala sunt foarte drastice, acest proiect ascunde o intreaga colonie de locuinte in spatele unor fatade istorice fara suficiente ferestre. Chiar daca ele au fost indesite pentru a fi "suficiente" din punct de vedere legal, suficienta lor ramane discutabila din punct de vedere psihologic. Cel putin al psihologiei noastre contemporane, de voyeuristi ai mass-media. In acelasi timp, experimentul este interesant in incercarea de a introverti spatiile, de a oferi alta viziune decat cea a transparentei aproape nerusinate, o viziune mai degraba a privirii prin musarabieuri, o privire orientala catre in afara dinspre un loc ferit (in zilele acestea, orientul arab si universul sau inchis e cat se poate de la moda...). Fara sa vrea, pornind de la o uzina de gaz, Viena impune unui numar de 1200 de locuitori o psihologie araba a spatiilor si a vizualului. Se pune intrebarea daca aceste experimente sunt indreptatite. Locuitorii par multumiti, chiar foarte multumiti de locuintele lor. Sau cel putin asa se vede totul prin filtrul mass-media, care este, in cazul Gazometrelor, un filtru roz. Politica de preturi ieftine si construirea unei imagini pozitive, spectaculoase, a locului prin mijloace eficiente de marketing au dat roadele scontate. Locuintele s-au ocupat aproape instantaneu la darea in folosinta in 2001. Astazi, dupa doi ani, nici o locuinta nu este libera.

Viena are o traditie care dateaza cam de pe la 1880, in care fatada este o butaforie inchisa, in spatele careia se ascunde aproape oriental, ca dupa un musarabieu, viata. Orasului de inceput de secol ii lipsesc, in multele cartiere construite in pripa si pur speculativ, balcoanele. Relatia cu exteriorul e ca si inexistenta. Daca parizianul nu concepe sa-si puna perdele, vienezul nu concepe sa le traga deoparte, nici macar ziua. Nu exista spatii de trecere, interiorul e aspru delimitat de fatada. Acest lucru se vede si in introvertirea cafenelelor si in credinta multor arhitecti contemporani ca nu e nevoie de balcoane, pentru ca oricum nimeni nu le utilizeaza. Gazometrele sunt, din acest punct de vedere, interesante. Ele repun, prin forta contextului istoric dat, problema vieneza a fatadei ca butaforie si ca limita intre exterior si interior. In cazul tuturor proiectelor, exista un spatiu intermediar care apare intre vechea fatada, marea butaforie industriala, si noul implant. El poate ca e si unul din acele elemente care fac gazometrele atat de atractive. Insa cu siguranta ca cel mai important element de "marketing" al gazometrelor este marimea si linistea hieratica a celor patru forme, surpirza ca in spatele acestor mari obiecte cazute din cerul istoriei se ascunde o viata care pulseaza, pare-se, exact asa cum si-au dorit-o edilii.

Resurse online: http://www.wiener-gasometer.at

Articolul a aparut in revista bucuresteana Igloo, redactor Oana Tanase.