Citind în numărul cinci al revistei conferinta lui Neil Leach de la Bucuresti despre deconstructie, m-a frapat manifestul grupului Coop Himmelblau, asezat ca încheiere poetică. Manifestul este, aici la Viena, cunoscut mai cu seamă prin cartea lui Günther Feuerstein "Visionäre Architektur - Wien 1958-1988" (cu toate că Günther Feuerstein a fost unul din mentorii miscării vieneze care i-a dat pe Hollein, Himmelblau si altii, el este aproape necunoscut la Bucuresti, pentru că s-a ocupat cu scrieri teoretice si nu a desenat jucării frumoase si sclipitoare - ca cele ale Coop Himmelblau - care să încânte studentii si arhitectii). Deci nu noutatea manifestului (care de altfel nu e unicul, grupul a scos în 1967, 1978, 1979 si 1980 astfel de "scrieri-lozincă") ci mai degrabă mi-a atras atentia conexiunea stranie (dată de situatie) între Viena, Bucuresti si obsesia avangardei-cu-orice-pret, reprezentată acum tocmai de deconstructie. Aflându-mă la Viena, un oras care azi nu îmi mai este necunoscut, citeam deci un manifest de spirit profund vienez, tradus în româneste si publicat într-o revistă bucuresteană, în cadrul unei pledoarii a unui profesor britanic în favoarea deconstructivismului ca miscare internatională. Manifestul Coop Himmelblau părea să se întoarcă în Viena sa "natală" via Bucuresti. Sentimentul era cel al unui cerc straniu (nu chiar vicios) care se închide (cam ca cel din filmul "Undeva cândva", când eroul primeste înapoi un ceas pe care-l parasise pe parcursul unei călătorii în trecut).

Voi trece la faptele propriu-zise:

1. Traduttore, tradittore... Un text tradus din germană în română via engleză îsi pierde, desigur, exactitatea. Aceasta în ciuda faptului că textul românesc al traducerii doamnei Anamaria Zahariade nu are cusur. Dar un text de tipul acestui manifest, cu exprimări metaforice, a obligat pe traducătorul englez, apoi pe cel român, la o traducere liberă.

Traducerea manifestului este deci involuntar cizelată, ea nu lasă cititorul român să perceapă în întregime stilul si limbajul originar al textului. Textul începe de fapt cu formula "Cât de căcăciosi au fost anii saptezeci se poate citi si din proiectele de arhitectură atât de întepenite de atunci" (textual). Manifestul exprimă într-un mod foarte direct si fără menajamente starea de spirit resimtită de multi arhitecti în conservatoarea Vienă a anului 1980. Folosirea limbajului citat e în final o problemă de gust si de scop... Cu un limbaj neelegant se mai putea pe-atunci iesi în evidentă. Cu toate că actionismul din arta zguduise linistita Vienă deja din anii '70-'75.

2. Viena si "Biedermaier". Viena este un oras foarte special, marcat de trecutul imperial, dominat de o muncitorime socialistă (cu traditie de la 1920), de o functionărime cu veleităti de nobilime si obiceiuri conservatoare, de o burghezie usor anacronică si de o lume culturală foarte variată, care se simte inhibată de un trecut faimos, greu de nume mari ca Mozart, Beethoven sau Mahler (de observat că fraza aceasta contine aproape numai referiri la trecut - anacronism, conservatorism, traditie, trecut!). Da, aceasta (dar nu numai) este Viena. Un oras care are, fată de Paris, o alură placută provincială, de orăsel linistit. Viena nu e orasul în care să te temi de hoti de buzunare. Cine sa facă asa ceva? Nu ar fi de bon ton. Viena e orasul în care nimeni nu doreste să iasă în evidentă pe căi neasteptate. Pentru aceasta există căi de bun gust, cum ar fi titlurile. Dacă ai doctoratul, esti numit "Herr Doktor" si dacă ai două doctorate, se cheamă că esti "Doktor-Doktor"...

Dar există în Viena si o minoritate a artistilor si intelectualilor, care nu par să fie dispusi să accepte dictatul conservator, să trăiască zâmbitori într-un oras în care totul se ascunde, în sens direct arhitectural si în sens figurat, în spatele fatadelor. Si acesti, cam putini, revoltati, au adoptat un cuvânt de ocară pentru ceea ce ei consideră că este un zâmbet tâmp, al unei fericiri de tipul "Bravei Lumi Noi" (cu care Aldous Huxley ne amenintă în a sa utopie neagră). Acest cuvânt se numeste Biedermeier. El defineste la origine un stil de viată al burgheziei de pe la 1820, în stilistica mobilei este contemporanul austriac al francezului empire si ca stil arhitectural întâlnit des în cartierele vechi ale Vienei (dar si la Băile Herculane!). Biedermeier a fost însă preluat în sens figurat, desemnând o mentalitate închistată, refractară la schimbare, autosuficientă, pentru a denunta felul de a fi prea "la locul lui" (bieder). De aici si sensul propozitiei din manifestul Himmelblau:"Noi nu avem chef să construim Biedermaier".

Ar mai fi multe de spus despre ce si cum este arhitectura vieneză, despre fatada casei vieneze care nu este o membrană de comunicare ci o suprafată-frontieră, care ascunde si separă. Ar mai fi multe de spus despre fenomenul psiho-cultural al avangardei vieneze care uneori nu este altceva decât o răbufnire protestatară, frizând adesea irationalul (să nu uităm că nu este o întâmplare faptul că Freud a creat teoriile sale tocmai aici) a unor intelectuali prea apăsati de conformismul pe care mediul l-a impus lor.

Dar ceea ce vreau să spun în concluzie este că manifestul duetului Himmelblau (sunt doi: Helmut Swiczinsky si Wolf-Dieter Prix) nu este tocmai bun pentru a justifica o miscare stilistică în sensul ei international (asa cum poate a dorit să facă Neil Leach, punându-l în finalul pledoariei lui). Manifestul este mai degrabă, interpretat în contextul lui cultural extrem de particular (pe care am încercat să-l sugerez mai sus), rezultatul unei revolte specific austriece, catalizat însă, desigur, de contextul european general, de ideile generatiei '68, de filosofia si atitudinile europene ale anilor '50-'80. Cum Europa de vest este un complicat melting-pot cultural, influentele sunt greu de stabilit pe cale analitică. Din perspectiva românească însă, ar fi de retinut că, în esentă, ideile duetului Coop sunt regionale si nu internationale, sunt intim legate de cultura locală vieneză si doar în mod secundar se pot aplica unei alte miscari, cum este deconstructivismul, ele având asemănări mai mult prin coincidentă decât prin intentie.

Într-o cultură în care fatada casei traditionale actionează ca un paravan, ca un decor mincinos, este firesc ca cei ca Coop Himmelblau să dorească "spargerea" ei, si psihologia locală, revolta, cer de la sine o arhitectura a gestului, a formelor expresioniste, nonconforme cu traditia întepenită. Dar ce sens poate avea acelasi limbaj aplicat de exemplu în Bucuresti, orasul dintotdeauna deschis, al fatadelor permeabile, primitoare*, al spatiilor intermediare, al unei constiinte mai solare si mai sudice, mai libere si mai poetice? Si dacă are un sens, acel sens sa-i fie unui astfel de limbaj cauză (si nu doar justificare tardivă)!

Este cazul să demitizăm ideologiile stilistice de orice fel, si aceasta nu o spun eu, ci chiar dragii nostri... (hai, toti în cor:) Coop Himmelblau! Este cazul să renuntăm la copilărestile credinte în "...isme" si să recunoastem că ele nu sunt decât un refugiu al celor încă lipsiti de maturitatea necesară asumării unui fel propriu de a fi si de a crea. "Cooperativa bleu-ciel" nu a scris manifeste de dragul modelor din reviste, ci pentru că ei, la Viena, simteau cu adevărat că "arde". Revista de arhitectură nu are rolul de a ne oferi (în afara purei informatii) un model de imitat, ci unul catalizator, în nici un caz unul persuasiv si ideologic (oare nu ne-am săturăt de lozinci?). Fiind noi însine avem sansa de a ne racorda nu la internationalul frivol ci la universalul durabil. Numai o cultură în stadiu de infantilism are nevoie de racordarea atât de "arzătoare" la internationalitate. De aceea spun: arhitectura nu trebuie neapărat să ardă.

Horia Marinescu, Viena, 28 mai '95

______________________
*nu ma gândesc aici la stilul dictaturii ceausiste, din anii '80, ci la arhitectura "fireasca" a Bucurestiului.

***

iunie 1995, Viena
Draga Adrian,
îti trimit o reactie la "Deconstructia deconstruita" si sper ca ai primit scrisoarea mea cu interviul despre arhitectura bisericilor. Te rog sa-mi confirmi de primire, pentru ca uneori mi-e teama că scrisorile se pot pierde prin Bucuresti si poate nu-ti parvin. Articolul de fata l-am scris doar într-o dupa-amiaza si sper ca nu e prea confuz, având în vedere ca nu am avut timp sa-l cizelez (vezi PS). Ti-l trimit chiar acum prin fax, ceea ce ma cam costa, dar as vrea sa mai poti, eventual, sa-l introduci, daca-ti place, în numarul 6. Eu nu mai stiu exact când aveti finalul de redactie pentru fiecare numar.

salutări din Viena cea Biedermaier către Bucurestiul însorit,

cu prietenie, Horia

PS(10. Iunie): Aflu de la mama mea cŕ faxul vostru nu prea merge... Am corectat forma articolului si ti-l trimit din nou pe romantica si traditionala cale a postei!