articole pentru revista Arhitectura (2002-2005)
 
 
articole pentru Arhitext Design (1993-95)
 
 
laconice
 
 
articole pentru Wiener Blätter
 
 
politice - impreuna cu Diana Marian
 
 
articole pentru revista Igloo (2003)
 
 
articole pentru revista Dilema
 
 
articole pentru revista Secolul 21
 
 
articole pentru Liternet
 
 
Integrare in 2007
articol aparut in Dilema, nr.533, din 20 iunie 2003.


Marea Uşurare. 2007


Bucureştiul s-a lăsat īn voia evenimentelor fără īncăpăţīnată īmpotrivire, fără fragilitatea pe care o pricinuieşte mīnia. Iată de ce, pe parcursul sinuos al unui destin picaresc, Bucureştiul a rămas vesel.
Paul Morand



Integrare īn 2007? Īntrebarea redeschide īn mine fel de fel de răni vechi sau, ca să nu fiu prea dramatic, redeschide teme de meditaţie la care, īn mediul neprielnic de pragmatic īn care trăiesc, renunţasem de mult. Pentru că Viena nu e nici Roma, nici Bucureşti. Aici nu se trăncăneşte inflaţionist, ci se caută soluţii eficiente şi fără multe dezbateri. (Altfel nu se explică de ce Sigmund Freud a trebuit să folosească o canapea pentru a dezlega limba unor pacienţi care, dacă profesorul ar fi avut cabinetul īn Bucureşti, ar fi făcut coadă la el ca să-i povestească verzi şi uscate din profunzimea eului lor superficial şi să-l aducă īn pragul disperării prin īngropare īn logoree). E oraşul īn care nu prea ai ce talk-show-uri să vezi, īn care oamenii nu se consumă īn antreul politic care e discuţia publică furtunoasă, e oraşul īn care abia acum, anul ăsta, s-au mai dezgheţat apele īn privinţa grevelor, că din 1945 īncoace amatorii de senzaţii sindicale tari nu prea au avut cu ce să se consoleze. Īmi amintesc de anul 1995, anul marcat īn istoria locală ca Anul Aderării. După o campanie cuminţică, īn care am fost speriaţi cu ideea riscului de a nu adera şi mobilizaţi indirect prin sondaje care indicau o īmpărţire fifty-fifty a populaţiei īntre "da" şi "nu", ne-am trezit că majoritatea a votat pīnă la urmă "pentru", īn procent de 66% (faţă de francezi, la care doar nişte mii de voturi au īnclinat balanţa către "da" īn referendumurile pe teme europene). Probabil că a fost una dintre ultimele dăţi cīnd īn Austria a funcţionat "unanimitatea” corporatist-comodă cu care societatea se obişnuise de vreo 50 de ani. Dar Austria n-a fost niciodată īn altă parte decīt īn Europa de Vest: deşi Viena vest-europeană era, geografic, la est de Praga est-europeană, Austria era protejată īn mod tacit de NATO, chiar dacă īn principiu era şi este o ţară neutră.


Firescul est-european


Citesc Balcanii şi Balcanismul al Mariei Todorova şi mă īntreb dacă aderarea estului Europei va duce la dispariţia problemei balcanice sau nu. Īn perioada comunistă, ideea de balcanism ca imagine de tip antimaterie, de "Antieuropă" ca pereche īn oglindă şi negativă a surorii ei autentice fusese lăsată deoparte din simplul motiv că Europa de Est era comunistă şi trebuia recucerită şi īn acelaşi timp, comunistă fiind, era suficient de terifiantă şi aşa, fără atributul de "balcanică". Vestul trebuia să-i susţină (măcar moral) pe estici, şi deci vechile nemulţumiri despre Balcanii īn care "unica īnclinaţie spre civilizaţia europeană, după secole de supunere la bizantinismul asiatic, era conştiinţa naţionalităţii" au trebuit date uitării īn numele solidarităţii anticomuniste (vorba apartine unui diplomat britanic). După 1989, balcanismul a revenit īn actualitate. Oricum, constaţi din cartea Todorovei că Europa nu a iubit niciodată prea tare estul ei propriu, şi imaginea e mai degrabă deprimantă. Dacă nici ei nu au o părere bună despre noi... īnseamnă că singura şansă de a ne consola - prin ceilalţi, pentru că noi nici atīt nu credem īn noi - s-a dus pe apa sīmbetei.


Odată pericolul comunist trecut, am ajuns iar īntr-o fază herderiană a Europei de Est (sau central-estică, sau de est şi sud-estică...), īn care, pe de o parte, vedem societăţi care luptă să se alinieze la norma (şi normalitatea) europeană şi, pe de alta, vedem societăţi cu individualitatea şi natura (deci firea/firescul) lor specifice, īncercīnd să īşi definească, īntre două lupte cu corupţia şi sărăcia, o identitate proprie, utilă īn negocierile de aderare - căci cine nu ştie cine e, nu ştie nici ce vrea şi nici ce să ceară īntr-o negociere. Astfel, firescul est-european trebuie să-şi găsească o formă şi o definiţie măcar din cauze pur pragmatice şi de interese pecuniare.


Ce o să fie cu noi? Ceva absolut romānesc, o urmă din firescul lipsit de griji şi inconştienţa pe care le cunosc atīt de bine, īmi spune că nu are nici o importanţă dacă "aderăm" sau nu. Chiar nu vreau să dezbat aici motive politice, să analizez cauze şi soluţii posibile. Mă dau drept simplu exponent al romānului din deplasare, īncerc să las la o parte tot balastul moral şi patriotic şi să mă īntreb la cel mai de jos strat al subconştientului, ca pe canapeaua lui Freud din Viena, Berggasse 19, dacă īmi pasă sau nu, ce griji ascunse se iscă īn mine, ce contează cu adevărat? Şi, ca să fiu sincer, sincer īn măsura īn care aş fi fost şi cu Dr. Freud, nu am nici o strīngere de inimă. Cumva, privite din exteriorul relativ al emigrantului, evenimentele romāneşti par să fie per total optimiste. Vizitīnd doar de cīteva ori pe an Bucureştiul (faţă de care am o relaţie de mare pasiune şi pe care-l idealizez naiv ca un intelectual cehovian cam inconştient şi cam tembel), lucrurile par să evolueze īn sumă spre bine. Īn fond, ce pot să mă aştept că o să se īntīmple, īn timpul vieţii unei singure generaţii, īntr-o ţară ca Romānia? Nu mă pot aştepta la prea multe. Aşa că lipsa de iluzii nu numai că mă fereşte de deziluzii, dar īmi aduce tot timpul surprize plăcute (uite - lucrurile sīnt mai puţin rele decīt ar fi putut fi!). Per total, parcă nu stăm chiar aşa de prost ca īn mijlocul secolului 19, īn vremea paşoptiştilor şi cea următoare. Dacă ei au avut o şansă, şi dacă pīnă la urmă statul de atunci a putut să evolueze spre bine, de ce n-am putea-o face şi noi, astăzi? Dacă Marea Aderare va avea loc, va fi o Mare Uşurare. Cel puţin pentru mine.


Am senzaţia, de fiecare dată cīnd vin īn Bucureşti, că totul e solar, chiar dacă prăfos. Īmi place Pantelimonul ca unui turist prea romantic, prea īndoctrinat cu etnologie şi structuralism, īmi place ca unui intelectual cehovian care visează, iluzoriu, să stea la ţară (pīnă şi putorile canalelor mi se par voioase şi "sănătoase"!). Dar sper că nu e numai atīt. Că nu e doar plăcerea de a mă retrage īn atemporalul satului, ca Blaga, că nu e aceeaşi desuetă şi mioritică fugă de istorie şi de zeitgeist, ca la atīţia interbelici neaoşi. Asta e sigur una din dilemele mele cele mai mari, dilema unui emigrant oarecare. Şi, īn acelaşi timp, Viena, marele oraş cultural, capitală a Europei Centrale, īmi pute vara din canale prea urīt şi prea bătrīnicios, observ numai oamenii trişti de pe străzi, incomunicabilitatea din societate, kafkianul funcţionarului, musilianul celor pe care-i cunosc. Dacă Marea Aderare se va sfīrşi cu bine, dilema mea referitoare la oraşul ideal - Bucureşti sau Viena (ambele oraşe ale spritzului!) - va fi şi mai mare!


Ce contează pentru mine este firescul. Īn acest sens, aproape că nu are importanţă dacă Romānia va fi sau nu admisă, cīt timp īşi va regăsi firescul. Dar cum obsesia europeană a īnceput la noi o dată cu secolul XIX şi cum lucrurile astea apasă ca o "grea moştenire" - folosind pīrghia subconştientului colectiv - şi asupra mea, ar fi, īntr-adevăr, o mare uşurare. Uşurare de sub povara unei depresii de istorie. Marea Uşurare. Cred că, din acel moment, optimismul meu legat de firescul romānesc ar triumfa peste pesimismul meu legat de incapacitatea noastră de a ne alinia la normă. Dacă ar fi să-l reluăm pe Herder īntr-o interpretare de secol XXI, să reluăm ideea naturelului popular al romānului, probabil că ar trebui să conchidem că Europa e datoare să ne primească neapărat īn sīnul ei ca pe partea sa mioritică şi producătoare de bancuri (acea parte diversă care participă la unitatea ei īn diversitate). 23 de milioane de poante şi cioace. PIB se va reboteza īn "produsul intern de bancuri" sau "produsul industrial Bulă" şi va sări cu mult peste actuala valoare īn euro (de vreo 1500/cap de locuitor). Dacă firescul nostru e constituit din... (de completat aici tot ce se poate spune despre Romānia, de ex. "firescul nostru este compus din firescul sărăciei şi al neseriozităţii") atunci de ce să īl ciuntim şi să īl aliniem la normă? La norma europeană, desigur. Unde e pluralismul?


Strigătorul la cer e acoperit sistematic de strigătorul de victorie


Sīnt optimist. Ca să-l parafrazez pe Musil, Romānia este o ţară cu un mare viitor, avīnd īn vedere că n-a făcut mare brīnză īn trecut (către cenzorul interior: dacă Musil a avut voie să spună asta despre Austria Imperială, de ce să nu o spun şi eu despre Romānia?). Pesimismul şi ironia amară īncep la Viena. Poate că ele se sfīrşesc la Bucureşti, īntr-un ton vesel, de Nenea Iancu. Ceva īmi spune că vom supravieţui: karma noastră e ironică, dar nu e crudă. E binevoitoare īn batjocura ei.


Ce se īntīmplă dacă intrăm, e clar. Dar despre ce se īntīmplă dacă nu intrăm, nimeni nu vrea să discute. Despre faptul că viaţa (unui stat) merge īnainte, despre alternativele pe care le avem la UE. Ele desigur sīnt mult mai puţin atrăgătoare (ca să nu spun sinistre - dar oare sīnt atīt de sinistre? adică de stīnga?), dar ele există, cel puţin īn teorie. De ce ne-o fi frică de ele? E de īnţeles că efortul de convingere care trebuie dus cu naţiunea, de la bombonică la opincă, pentru admiterea īn UE (că merită etc.) ne cere să privim admiterea ca singura opţiune, ca unica şansă. Şi e adevărat că romānul, dacă nu īl sperii şi nu-l ameninţi, se cufundă imediat īn beatitudinea lui mioritică şi inactivă pentru īncă 50 de ani. Īn realitate īnsă am impresia că ne e frică să fim lucizi. Un stat "matur" şi o societate "matură" ar trebui să dezbată toate opţiunile, nu să le prezinte, cosmetizat, doar pe cele considerate optime. Poate că dacă nu intrăm, va exista o maturizare a noastră mai puternică, īn stil Raskolnikov...


Dacă intrăm, va intra elita - cei deştepţi şi cei clarvăzători, guvernul şi primul ministru. Dacă nu intrăm, nu va intra o ţară īnapoiată, nu va intra romānul generic şi mioritic, nu va intra o clasă politică coruptă, nu vor intra cei care nu au īnţeles la timp să asculte de cei deştepţi, de elită, cea care i-a avertizat şi i-a sfătuit, "dar degeaba…". Nu va fi vina noastră, va fi vina lor. Unde noastră īnseamnă cei buni, noi īnşine, prietenii şi partidul cu care am votat, iar lor īnseamnă străinătatea, partidul pe care nu l-am votat, corupţii care au fost darnici doar cu alţii sau de pe urma cărora n-am profitat. Falsa etică e cea care ne-a dezbinat cel mai adesea, īnlocuind o gīndire pragmatică şi modestă cu o aroganţă a celui care deţine totdeauna, mai presus de toţi ceilalţi, reţeta moralităţii.


Sentimentele unui autoexilat (şi ale unuia care are, de zece ani, senzaţia de excursie prelungită īn Vestul Europei!) nu pot fi decīt contradictorii. Bucurie pentru reuşitele Romāniei ca naţiune. Contrariere pentru reuşitele (īntīmplătoare sau meritate?) ale unui eşalon 2 şi 3 foarte modernizat şi uneori chiar meritoriu. Furie pentru o īngropare a crimelor comunismului care, astfel, sīnt private de şansa de a fi iertate după ce au fost condamnate. Solidaritate cu un stat care, per total, trebuie susţinut. Aderarea - dacă are loc - va fi desigur Marea Uşurare de un destin tragic care ne urmăreşte din anii '40 īncoace. Dar va fi, ca de atītea alte ori īn ultimii 13 ani, şi senzaţia unei acoperiri de şanse prin iureşul succesului. El pare să acopere, la fiecare moment esenţial al nostru, gemetele victimelor, strigătele lor de dreptate. Strigătorul la cer e acoperit sistematic de strigătorul de victorie. Īn ce măsură sīnt victoriile victorii? Īn ce măsură sīnt ele doar nişte constructe imaginare ale unei naţiuni care, via positive thinking şi via autosugestie, īncearcă să īşi genereze normalitatea, acolo unde firescul este pierdut?


Dacă nu intrăm, va triumfa probabil un pesimism ca acela al lui Eminescu, aşa cum apare el īn articolele sale politice (şi oare e īntīmplător faptul că a studiat la Viena?). Dacă intrăm, optimismul lui Paul Morand va fi reeditat de cei care vor veni să se aşeze la noi, Bucureştiul va fi iarăşi plin de străini īncīntaţi de veselia sinuoasă a unui oraş cu destin picaresc.


***

Cīnd pregateam numarul despre "Intzegrarea in 2007", i-am solicitat lui Horia Marinescu, tīnar arhitect romān stabilit de peste un deceniu la Viena (www.horia-marinescu.ro) sa-mi scrie cum vede aceasta problema. Īn fata ezitarilor sale provocate de "necunoasterea subiectului", l-am indemnat, a la Camil Petrescu, sa scrie cu sinceritate ce crede, pe baza experientei sale "de aici" si "de acolo". Mi-a dat acest eseu care, din motive de spatiu, nu si-a mai gasit locul in numarul anterior. Īl publicam acum.(Mircea Vasilescu)