Presă
Spettacolo del Mondo
cronica expozitiei de la Elite Art Gallery (2011)
Ioana Panaitescu a realizat planuri imaginare ale teatrului Globe (al lui William Shakespeare), dar şi o friză pictată cu mîini de pianist, prinzînd diverse acorduri ale piesei Boogie Blues Etude sau un personaj muzician de jazz, ale cărui versuri sînt scrise pe instrument. Cromatica este discretă, iar accentele oblice trimit spre ideea de ritm.
(…) Expozitia Spettacolo del Mondo, e un prim pas al mai largului proiect „Muzica/Spectacolul/Circul“, care îşi propune să reunească, sub egida interdisciplinarităţii şi totodată a semnului grafic, idei şi elemente extrase din zona artelor spectacolului. (…) Este vorba (…) mai degrabă despre un subiect de cercetare. Ceea ce interesează sînt raporturile dintre static şi cinetic, efemer şi durabil, simultan şi consecutiv.
Anca Dobre - Observator Cultural, nr. 575, mai 2011
Cockalari & Principiese
artişti: Rodica Mihaela Ciobanu, Anca Dobre, Iuliana Florea Lucan, Ioana Panaitescu, Cosmin Petru Paulescu, Victor Velculescu
actori: Petru Ciobanu, Nadejda Dimitriu, Lelia Marcu, Adrian Nour, Vadim Rusu
curator: Mihai Plămădeală
Singura armă eficientă în lupta cu kitsch-ul este denunţarea acestuia. Pentru o noapte, aspiraţiile de “celebritate” ale “cockalarilor & principieselor” părăsesc mediul virtual al internet-ului spre a se materializa într-un spaţiu de cultură real, prin activitatea coordonată a unor artişti plastici şi actori profesionişti.
La Tescani se pictează de 30 de ani iluminări
cronica expozitiei “Tescani – 30 de ani” (2006)
“De cativa ani vad, in preajma Tescanilor, pictori lucrand in peisaj. (…) singurii oameni ai spiritului care mai muncesc, azi, in natura si care mai au simtul pur al imediatului. Miraculosi in nevoia lor de a capta aerul unui loc. Aerul. O achizitie fara corp, un abur, in care sa se simta mirosul lui Dumnezeu”. (Andrei Plesu – “Jurnalul de la Tescani”, 1989)
Horia Bernea, Theodor Rusu, Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horia Pastina, Mihai Sarbulescu, Cristian Paraschiv, Ilie Boca, Sultana Maitec, Cristina Ciobanu, Tudor Marinescu, Ioana Panaitescu, Ileana Micodin, Sabina Negulescu, Florin Ciubotaru, Mihai Chiuaru, Ala Jalea Popa, Doru Ulian, Simona Runcan, Anamaria Smigelschi, Ileana Ploscaru-Panait, Dacian Andoni, Marcel Lupse, Vasile Craita Mandra, Dan Hatmanu, Vlad Florescu, Vlad Micodin, Dan Palade. Sunt nume care in “constiinta” plasticii romanesti au ramas bine intiparite si care – in afara de arta – mai au ceva in comun: Tescaniul. Acel loc special in geografia “spirituala” a Romaniei in care au “zabovit” Enescu (o mare parte a vietii), Jora sau Plesu (fostul ministru al Culturii fiind trimis acolo cu domiciliu fortat de catre regimul comunist, unde a lucrat ca bibliotecar la Casa memoriala “George Enescu”).
Iata ca au trecut 30 de ani de cand, la Tescani, isi gasesc plasticienii inspiratia, individual sau, mai nou, prin intermediul unor tabere de creatie devenite intre timp internationale. Aceleasi nume de artisti plastici mentionate deja mai sus se regasesc si pe simezele Centrului Cultural “Rosetti Tescanul-George Enescu” din Tescani (jud. Bacau) in expozitia “Iluminari”, al carei vernisaj a avut loc ieri. Sunt expuse lucrari de pictura si grafica. Au vernisat Maria-Magdalena Crisan si Oliv Mircea, acesta din urma fiind si curator. (…). Expozitia “Iluminari” este organizata de Uniunea Artistilor Plastici – filiala Bistrita, in colaborare cu Galeria Veroniki Art (Bucuresti) si Centrul Cultural “Rosetti Tescanul – George Enescu”, cu sprijinul Primariei Municipiului Bistrita, al Consiliului Local Bistrita, al Consiliului Judetean Bistrita-Nasaud si al Centrului Judetean pentru Cultura Bistrita Nasaud.
text aparut la Artline.ro
Microcosm artistic
cronica la Salonul de miniatura textila, Caminul Artei, Bucuresti (2003)
“Ioana Panaitescu, care si-a adjudecat unul dintre cele doua premii ale Salonului, premiul de tineret, renunta aici la mijlocul ei consacrat de expresie, pictura, in favoarea aproprierilor, folosind deseuri casnice ca o memorie afectiva a femininului intr-o lucrare intitulata Tipar pentru Eva. O chintesenta a etern-femininului, intr-o dispunere echilibrata, intensa, care sustine mesajul artistei.”
Alina Cambir - Observator Cultural, nr. 151, ianuarie 2003
Discursul despre sine
cronică a expoziţiei Ioanei Panaitescu, de la galeria Sabina & Jean Negulescu, 2002
(…) Cea mai recentă dintre manifestările organizate aici, expoziţia de pictură a Ioanei Panaitescu, are şi ea multe puncte comune cu acţiunile precedente, mai ales acelea care privesc vigoarea şi coerenţa lăuntrică a exprimării, dar şi un caracter care o individualizează net: anume faptul că ea este prima personală a artistei, un debut cu alte cuvinte, cu toate consecinţele care decurg de aici. Dacă la nivelul imediat al exprimării, al capacităţii de a manipula instrumentele şi limbajul, precum şi la acela care priveşte gîndirea plastică investită în construcţia concretă a obiectului, Ioana Panaitescu este o pictoriţă matură, stăpînă şi sigură pe sine, în ceea ce priveşte configuraţia ansamblului, gîndirea pe spaţii mari şi discursul desfăşurat, ea manifestă cîteva dintre obişnuitele simptome ale debutului.
Absolventă a Secţiei de artă monumentală, clasa prof. Ion Stendl, Ioana Panaitescu s-a apropiat de pictura de şevalet sub semnul autoritar al unor artişti a căror prezenţă publică a marcat vizibil ultimile decenii: Horia Bernea şi Florin Ciubotaru. Ştiind să controleze cu uşurinţa şi cu firescul unui monumentalist spaţiile mari, să armonizeze accentul minuscul cu suprafeţele ample, să elibereze dirijat energii cromatice şi să tempereze efectul devastator al zonelor vide, ea a învăţat repede să-şi folosească aceste dexterităţi într-o altă perspectivă decît aceea, decorativă şi impozantă, pe care i-o oferea stricta specializare. Faptul că Bernea şi Ciubutaru au interesat-o în mod special nu este chiar întîmplător, indiferent de compatibilităţile temperamentale sau de opţiunile estetice. Din punct de vedere practic, al folosirii eficiente a unui set de cunoştinţe şi de abilităţi deprinse în şcoală, artista se poate valorifica mult mai exact şi mai profund căutînd o formulă oarecum complementară şi nu una de la sine înţeleasă. Dacă ar fi optat, de pildă, pentru o viziune apropiată lui Alexandru Chira sau Ştefan Sevastre, pentru care desfăşurarea formelor implică spaţii monumentale şi desfăşurări infinite, efectul era mult mai previzibil şi mai puţin spectaculos tocmai din pricina legitimităţii opţiunii. Mergînd, în schimb, spre Bernea şi spre Ciubotaru, Ioana Panaitescu a intrat, oarecum, în polemică deschisă cu propriile sale premise. Şi unul şi celălalt sînt temperamente voluptuoase şi naturi expansive, dar şi senzualişti subtili, cu o impresionantă cultură a detaliului, a punctelor erogene ale imaginii. Combinînd, aşadar, aspiraţia spre austeritate şi sinteză a propriei formaţii, cu locvacitatea, în acelaşi timp ingenuă şi rafinată, a lui Bernea şi Ciubotaru, pictoriţa şi-a trădat slăbiciunile, dar şi-a demonstrat şi forţa proprie de exprimare. Panteismul lui Bernea dintr-un segment important al peisagisticii sale, transparenţele caligrafice din acuarelele romane, avalanşele nabiste ale culorii şi toată acea dezinvoltură indescriptibilă atît de specifică, alături de grafismul şi arhitecturile ovoidale din repertoriul lui Ciubotaru, înscenări abile pentru a-şi reprima tentaţia permanentă a dezintegrării şi a fugii baroce, sînt preluate de Ioana Panaitescu într-o perspectivă în care nici epigonismul, nici aluzia şi nici decupajul cultural, sub formă de citat, nu pot fi invocate pînă la capăt. Prea lucidă pentru a fi doar epigon, prea responsabilă pentru a face doar un exerciţiu ludic şi prea încrezătoare în harul fondator al imaginii spre a lăsa loc ironiei şi scepticismului postmodern, artista face, cumva, o încercare serioasă de autocunoaştere şi de autodescripţie. Ea încercă o apropiere de propria-i natură prin identificarea unor referenţi autoritari şi credibili, dar nu face acest lucru prin tehnici arheologice şi prin strategii inginereşti, ci printr-un dialog explicit înlăuntrul unui spaţiu comun. Implicîndu-se atît de profund într-o lume a imaginii deja constituite, artista devine în mod natural interpretul unic al propriului rol, iar ceea ce este realmente o trimitere spre Bernea sau Ciubotaru, devine, la rîndul său, un pariu cu sine însăşi asumat integral. Din această pricină, toate lucrările poartă o indiscutabilă amprentă personală, fie că amintesc de formule preexistente, fie că sînt arhitecturi cromatice aproape obiective, dincolo de orice model şi chiar de orice posibil autor.
Pavel Şuşară, România Literară, 6/2002
Vedere din zbor de fluture: (N)istorianism
cronică a expoziţiei Ioanei Panaitescu, de la galeria Sabina & Jean Negulescu, 2002
Gasisem deja un etimon pentru a explica motivul creatiei si discretia umana a doi pictori clujeni trecuti de 40 de ani, Lacramioara si Adrian Arama: humilinta (v. revista Arta nr. 3/2001). Huma cea mai la indemina o gasesti intre propriile straturi cu flori. Gradina te invata sa traiesti cu incetineala, in respiratia difuza a ciclurilor vegetale. „Umilinta, la fel ca tristetea, poate ajuta omul sa se desprinda de sine: este un antidot impotriva narcisismului. De altfel, ca si remuscarea, ea face parte dintre mesajele profetice“ (Spinoza, Etica, IV).
De peste doua decenii, Horia Bernea a fost pentru arta romaneasca un sfint Luca rechemind harul picturii „la motiv“. Vecina de „parcela“ la Otopeni, parcela numerotata misterios M11, cu atelierul din urma al lui Bernea, pictorita Ioana Panaitescu tocmai a implinit 33 de ani la deschiderea primei expozitii personale. Galeria Sabina si Jean Negulescu ii gazduieste, din 29 ianuarie, Gradinile.
Sub cele cinci pinze mari din prima incapere a galeriei se poate caligrafia eticheta (dedusa din etica spinozista) a humilintei. Cu surda melancolie a brunurilor germinative si cu materism subtire de glasiuri violet si garanta, picturalitatea Ioanei Panaitescu are forta discretiei autentice. Stiinta picturii murale pe care a dobindit-o la clasa prof. Ion Stendl, filiatia paterna care a familiarizat-o cu stadiile gravurii o ajuta pe artista sa prelucreze vizual o rara sensibilitate pentru materia teroasa, aflata in stare de ecloziune vegetala. Harta rasadurilor si aleilor din propria gradina devine o insolita trama de repartitie pe registre a vibratiilor de ton, a scrijeliturilor si impastarilor, care exprima toate regnul tranzitiv al organicului.
In ultima sala sclipesc rece pinzele verzui, brumate peste mici inflorescente singerii ale aceleiasi diagrame horticole. Alte patru pinze mai mici string, prin pensulatii poantiliste in verde plumb, energia hierofanica a frunzisului unor mari arbori. Iar cele citeva guase, pretios imbaiate cromatic in gama calda, au elaborari grafice de semne ce vin dinspre generativa minutie a lui Klee spre simetrii mandalice.
Ioana Panaitescu are, cu siguranta, un har pictural pentru introspectarea materiei si un privilegiat imaginar al humusului in care simte, rar sesizata, pulsatia timpului ingropat. De aceea vederile sale pe deasupra gradinii, gradina pe care o tine singura in viata, exprima mecanismul volatil al pudorii fluturelui (sufletului).
Aurelia Mocanu, Observator Cultural nr. 102, 02/2002